De toamnă
Pînă nu am simțit schimbarea abia perceptibilă din aerul în sfîrșit respirabil și cît de cît ca o boare, nu am putut ieși din hibernare. Dintr-o hibernare nu atît de radicală, ci mai subtilă, un soi de stagnare sub oblăduirea aerului condiționat. În care faci lucruri, dar toate doar pînă la un punct: parcă nu le poți duce dincolo de o barieră pe care nu o vezi, dar de care te împiedici, cu pocnet, cînd ți-e lumea mai dragă.
Am rezistat aproape mereu, în lunile astea de vară, într-un apartament de bloc socialist. E drept că, de pe la sfîrșitul perioadei comuniste, poate un pic mai solid, poate cu spații puțin mai mari. Dar, în esență, același binecunoscut model, cu o sufragerie medie prin care se trece spre cele două dormitoare. Pe scurt, o cușcă puțin mare: dar dacă ai crescut la grădina zoologică, într-o cușcă ceva mai mică (da, e posibil!), actuala cușcă nu ți se mai pare așa. Îți pare o pajiște pe care te poți lăfăi.
Și-ntr-un asemenea spațiu ajungi să-ți creezi unghiuri și cotloane, să-l împarți în subspații și zone de refugiu. Creezi diversitate în borcanul propriu și personal, în care, dacă ar fi să schimbi perspectiva și cineva s-ar uita de sus la tine, n-ai fi decît încă un gîndac care se străduiește să supraviețuiască. Îți creezi colțuri diferite, cu alt tip de obiecte, în care să poți lucra, să poți adăsta, să poți gîndi și visa. Nu te simți la fel în spatele a trei teancuri de cărți care îți depășesc lungul nasului, în fața unor icoane pe sticlă din alte vremi, alături de doi urși de pluș și un iepure de pîslă cenușiu, într-un pat imens sufocat de perne și alte cele, la masa din imitație de lemn din bucătărie, străjuită de două ghivece. Și mai ales la geam, în fața aceluiași copac, care nu e deloc același. Copac ce se ițește de după un zid aproape clasic, din cărămidă, și-n spate are doar cerul. Ce-și schimbă, desigur, culorile, după cum are chef și după cum trece timpul: poate cel mai interesant e la apus, cînd fix printr-un mic gol din mjlocul copacului, situat acolo deloc întîmplător, se vede, ademenitor și orbitor, soarele la apus.
Cînd ai de lucru acasă, în zilele toropitoare, supraviețuiești, deci, creîndu-ți mica diversitate în adăpostul ăsta anti-intemperii în care te-ai refugiat. Aerul condiționat, pe care uneori ajungi să-l detești, e precum masca cu oxigen: te ajută măcar să te tîrăști de colo pînă colo, mimîndu-ți îndatoririle de pe o listă imaginară, dar de fapt esențială. Scrii, citești, faci curat, te miști cu încetinitorul. Pînă cînd, lăsîndu-se seara, îți permiți să crăpi, discret, geamul adăpostului: aerul te lovește precum plumbul topit și, deși nu ești vreun Superman, îl duci cocoșat de la un cotlon la altul. E o hibernare pe invers, în care dogoarea te încetinește și face din tine un urs letargic, semiconștient.
Pentru cine trăiește asemenea stări ursești, venirea toamnei e, ca în manualele pentru preșcolari, o ușurare și-o sărbătoare. Spre mijloc de septembrie simți, treptat, cum poți deschide mai vioi geamul fără ca lava să te înăbușe și doboare. Cînd împingi geamul simți o adiere de vînt: pînă și crengile copacului din fața lui încep o forfoteală timidă. Simți cum blana de urs ce a greșit anotimpul începe să crape pe spatele tău. Se va evapora în curînd, fără s-o pui pe foc, precum cea a prințului din „Povestea porcului“. Codul incandescent de încremenire începe să treacă și simți cum, devenit din urs un șoarece agil, poți să te strecori mai ușor printre ritualuri. Devii iute și nu-ți mai pasă atît de mult de ordinea adăstării prin cotloane. Visarea e tot mai mult înlocuită de acțiune. Încet-încet prinzi curaj să deschizi nu doar geamurile larg și mereu, ci și ușa de la intrare, ba chiar să și ieși pe ea. Perioada calamităților și a stării de asediu pare să fi trecut.
În aerul de toamnă, te poți aventura afară. Pe bulevardele fără haz, dar largi din jur, unde se-ntrece o populație cvasi-înaripată: utilizatorii de biciclete, trotinete, clasice ori electrice, skateboard-uri ori role. De multe ori înarmați cu deja familiarele pungi-cutii Glovo ori Uber Eats, cu care se agită de colo pînă colo. Totul ca-n Al cincilea element, al lui Luc Besson. Doar că tu, ca pieton, trebuie să dezvolți un al n-elea simț care să te facă, pe de o parte, să mergi liniștit și să te bucuri de peisajul de toamnă și de gîndurile tale, și, pe de alta, să fii mereu alert și la pîndă dacă vreunul din vehiculele viitorului rătăcite-n prezent se îndreaptă către tine și să performezi un fel de mers inteligent într-un slalom care să nu pară, totuși, isteric.
După ce descoperi că și asta se poate (căci se poate), nu-ți mai rămîne decît să treci la următorul nivel de percepere a toamnei: cel în care îți vine, cum se leagănă cîte o frunză, să înveți ceva nou. Impulsul – binevenit, de altfel – de a reîncepe o școală, ceva…