De stînga, în bucătărie

De stînga, în bucătărie  Mă nimerisem la o mini-coadă la un chioşc unde se vînd reviste şi ţigări. Alături, pe un postament scund din ciment, mai mulţi muncitori – zugravi, după tricourile lălîi albite – mîncau direct de pe hîrtiile cu care fuseseră împachetate în magazin nişte salamuri asudate şi celebrul parizer. Pîinea era vizibil extrem de proaspătă, coaja crocantă, aurie şi lucioasă. M-oi fi uitat cu poftăciune, pentru că unul dintre ei mi-a întins o bucăţică peste care era aşezată o felie de parizer. Am luat, am mulţumit, am muşcat şi mi-am cerut revistele şi ţigările cu gura plină. OK, nu s-a întîmplat aşa. Nimeni nu mi-a oferit nimic. 

Dar dacă s-ar fi întîmplat, ar fi fost una dintre cele mai gustoase îmbucături din ultima vreme. Mai exact, de cînd au început să se găsească prin supermarketuri aşa-numitele Wasa – un soi de biscuiţi din grîu integral, tari, dietetici, cam de forma unei plăci mai mici de faianţă. Ar fi fost cea mai gustoasă îmbucătură de cînd am început să mă gîndesc la siluetă. Ar fi fost cea mai gustoasă îmbucătură de cînd am început să creştem prin balcoane şi prin mici grădini de oraş oregano, salvie, mentă şi chives (un fel de ceapă verde, mai subţirică). Mă gîndesc că, oricîte sofisticăreli aş mînca şi aş găti, apetitul proletar pentru mîncarea frustă, adeseori proastă şi de origini dubioase nu mă va părăsi niciodată. M-aş contopi probabil perfect cu diverşi tineri occidentali care văd un sport extrem în a mînca burtă de vită sau măduvă din oase. Numai că, în sens invers snobismului lor şi atitudinii în general cool care îi împinge spre asemenea vitejii culinare, la mine ar fi pur şi simplu vorba de obişnuinţă. Obişnuinţă de copil crescut în Sud, în anii ’80, în România. 

Acum ceva ani mă pregăteam să mă întorc în România după o destul de îndelungată şedere la Londra. Sigur că, printre altele, în capitala fostei mari colonii mirosea pe străzi înnebunitor a curry, a fructe de mare cu usturoi, a cous-cous-uri ardeiate, iar diversitatea culinară era covîrşitoare. O lume întreagă a restaurantelor stătea aliniată extrem de democratic şi cuminte pe cîte o stradă. Arăbeşti halal cu israeliene koşer, turceşti cu greceşti de nu ştiai care-i care (nefiind nevoie, de altfel, pentru că sînt aidoma), pakistaneze, indiene, somaleze (da, se pare că şi ei mănîncă) şi cîte şi mai cîte. Pregătindu-mă, cum spuneam, să mă întorc acasă, mă întreabă lumea căreia îi dusesem dorul ce să-mi facă de mîncare. Întrebare tipică adresată oricărui înstrăinat. Ţin minte că mi-am dorit fierbinte o combinaţie letală: pîine proaspătă, parizer din cel mai puturos şi Coca-Cola rece. 

Dincolo de puseurile gastronomice muncitoreşti pe care mi le recunosc cu mîna pe inimă, am început să citim bloguri culinare şi să experimentăm pe acasă reţetele de acolo. Am început să ne întîlnim din ce în ce mai des cu prietenii la petreceri cu bucătăreală şi gătit. Gustul pentru un oarecare rafinament, simplitate cu ştaif, vin băut la bucătărie cu prietenele deasupra unui risotto vegetarian (orez cu legume, da?) a cuprins destulă lume urbană şi aici. Întîlniri de genul ăsta se mai produc şi prin mici bistrouri neconvenţionale unde lumea învaţă să facă pîine, să combine gusturi şi să redescopere savant în tocăniţe cele patru elemente fundamentale: apă, aer, foc, pămînt. Desigur, e destul de complicat să fii invitat acolo; cam cum e destul de improbabil să fii invitat la un rooftop party newyorkez. Democraţia mîncării încetează la un moment dat. Iar proletarul din mine nu poate să nu observe că porţiile se micşorează invers cu mărimea cîinilor ţinuţi prin casă, de pildă. În Berceni, unde e plin de un soi de pechinezi autohtoni, te saturi de la primul fel de ciorbă dintr-o farfurie cît o căldare. Mai acana, spre centru, unde cresc ogarii afgani, te ridici flămînd de la masă.  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio KissFm şi Magic FM.