De reduceri n-am cumpărat nimic

Mare greşeală am făcut că nu m-am îmbrăcat mai de mall, aşa. Poate că, dacă îmi puneam o fustică mai şic, nişte cizmuliţe, îmi atîrnam o geantă de braţul îndoit şi puneam ceva fard pe faţă, m-ar fi băgat şi pe mine în seamă vînzătoarele. Aşa, cu nişte blugi ponosiţi şi o pereche de Doc Martenşi, care au văzut două ierni deja, am fost complet neinteresantă pentru acele domnişoare. Care, oricum, mă sperie. Şi ele, şi atmosfera din unele magazine. Le văd stînd în spatele tejghelei: frumoase, aranjate, elegante, unghii lungi manichiurate franţuzeşte cu variaţii (vîrful unghiei albastru), tăcute, de neatins, preotese sobre în temple strălucitoare. Le văd din spatele geamurilor, au aerul unor gardiene demne ale întregii înţelepciuni omeneşti. Nu vînd rochii, sutiene şi chiloţi, vînd tomuri germane de estetică. Nu vînd pantofi, genţi şi sacouri, vînd „lifestyle, fată!“
 
Ce dezamăgire am avut cînd masca nobilă a unei asemenea fete s-a crăpat brusc, în magazinul de pantofi pe care-l păstorea! Am intrat în acel loc care părea a fi ceva mai stilat, ba chiar cu o oarecare viziune în aranjatul vitrinelor. Mi-era deja teamă de vînzătoarea al cărei profil auster îl întrezărisem între două perechi de mănuşi. În magazin, încă o pereche. Clienţi cumpărători. Grăsani, între două vîrste amîndoi. Prosperi, genul de proprietari de butic cu de toate. Cojocele d-astea noi, reinterpretări moderne de alain deloane cu vag iz de şifonier curat. Aur la mîini, gît, la urechi (ea). Cît m-am învîrtit eu pe acolo, s-au probat şi răsprobat şi s-au hotărît să cumpere. Nişte cizme cu toc şi catarame strălucitoare bătute în ştrasuri – ea, şi o pereche de pantofi lucioşi, cu botul lung şi ascuţit, ca nişte schiuri – el. În momentul plăţii, domnul cu butic a început să glumească: „Aaaa, eu plătesc cu cardu’ meu, doamna – cu al ei. (Şi-a înghiontit consoarta, şugubăţ, cu cotul în burtă. Aia murea de rîs.) Păi, ce, doar d-aia i-am făcut card şi ei şi i-am pus bani pă el! Fiecare cu socoteala lui, nu-i aşa domnişoară?“, o făcu el părtaşă pe vînzătoare, clipind dintr-un ochi mic. Şi astalaltă murea de rîs. Toată demnitatea pe care i-o întrezărisem de afară se prăvălea în cioburi. Vînzătoarea mea de Heidegger făcea miştouri misogine cu un gras! Am plecat îndurerată şi nebăgată în seamă. Dar nu se terminase. Templul mall-ului mai avea să-mi dea teste de trecut şi surprize de îndurat. Acolo ţi se face foarte cald. Vii iarna de afară cu haina pe tine şi nu ai un loc unde să o poţi lăsa. Normal că fetele stilate din spatele tejghelei îmbrăcate într-o bluzică se uită de sus la bieţii cumpărători asudaţi, cu fularele strîmbe la gît, agăţaţi de diversele pungi şi punguţe ale tîrguielilor anterioare. Normal să te simţi oarecum hăituit în lumina strălucitoare a magazinelor păzite de bodyguarzi cu ochi feroce şi bănuitori.
 
Normal să-ţi sară inima din piept din cauza muzicii asurzitoare; un tehno-dance sau ce naiba o fi, de o imbecilitate dincolo de limită. Am intrat într-un asemenea loc şi am ieşit imediat în pragul unei crize de nervi. Muzica era atît de tare că săreau tricourile pe umeraşe şi-ţi zornăia măruntul prin buzunare. Frica de linişte e imensă în România. Şi, iarăşi, e normal să caşti ochii cît cepele cînd vezi „megareducerile“: o haină de şaişpe milioane redusă la unşpe. Un chilipir! Şi, să mă ierte Dumnezeu, cît şi unde trebuie să cauţi să găseşti nişte tricouri normale, de bumbac, pe care să nu scrie nimic, dar absolut nimic, vă rog, dacă se poate?
 
În fine, netîrguită şi necumpărată, pregătindu-mă să scap de temple, preotese-vînzătoare şi urlete din difuzoare, mi-am revăzut amicul buticar. Stătea la o masă cu nevastă-sa şi mînca chinezeşte cu furculiţa. Cojocelele – pe umeri, cu mînecile goale atîrnînd dezolant pe spătare. Pe jos, între picioare, avea punga cu pantofii ascuţiţi şi lucioşi. Rîdea cu gura plină.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.