De prin vacanțe

Dacă m-ar pune cineva să scriu compunerea cu titlul „Cea mai frumoasă vacanță” n-aș putea alege una singură. Au fost multe, și atît de diferite…

Nu le-aș scoate concret dintr-un posibil top nici pe cele „obligatorii” organizate de mama în copilărie, vacanțele „de serviciu”, cum le spuneam. Acelea care, cum spun Baudrillard și alți teoreticieni al consumului, subsumau toate cele principiului plăcerii și al distracției cu orice preț. Dar nu al oricărei distracții, ci al uneia raționale, cu reguli interne nescrise, dar bine stabilite, cu un program aproape corporatist de leisure. Ca în Paradise News (Vești din Paradis) al lui David Lodge, turismul nu se poate face oricum, e o industrie afiliată „sistemului”, care funcționează după reguli fixe. Odată urcat în caruselul lui, nu poți decît să te-nvîrți iar și iar, chiar dacă, în sinea ta, de mult îți doreai să fi coborît.

În ciuda programelor fixe de mers la plajă și pe dig la aerosoli, de uns cu loțiune imediat ce ajungeai pe plajă și de fiecare dată cînd ieșeai din apă, de bronzat uniform cînd pe-o parte, cînd pe alta, în ciuda acestei fragmentări și sistematizări a unei stări de bine ce ar fi putut curge lin, existau și-n această formulă destule momente fericite: erau cele de jocuri și imaginație, cele în care venea „Zîna mării” și punea jucării pe lampă. Dar și cele în care te zbenguiai în apă ori înotai în piscină, în mod absurd, într-o liniște aproape perfectă deși erai în mișcare.

Ori vacanțele de la Cumpătu, un cartier din Sinaia care fusese, pe vremea lui Ceaușescu, Casă de Creație: veneau acolo scriitori, compozitori, plasticieni, actori, regizori. Era o oază, un loc privilegiat în care, aparent ferit de intemperiile vremii, puteai să te prefaci că trăiești într-o lume normală, în care gîndeai și discutai liber, mîncai și te îmbrăcai aproape normal, citeai literatura importantă a lumii, ascultai muzici rafinate și în vogă, erai la curent cu curentele avangardiste din artă și comentai măcar un film de Fellini ori Tarkovski. Dar, de fapt, în ciuda acestor libertăți, tot în țarcul comunist zburdai și te cam învîrteai în jurul cozii.

Remarcabile au fost și vacanțele romantice din perioada de sfîrșit a comunismului: au fost cîteva tipice sistemului, subiecte demne de filmele perioadei. O vacanță de 1 Mai la mare, cu locuri luate prin facultate, într-un an (1988, cred) în care Paștele se suprapunea cu 1 Mai. Un tren arhiplin, în care, dacă nu ajungeai cu vreo trei sferturi de oră înainte, singura cale de acces era geamul. Unii te ridicau și alții, din interior, te trăgeau înăuntru. La mare, undeva pe la Eforie, cei de acolo țin minte că găsiseră o cale inventivă de a serba și 1 Mai, sărbătoare oficială, și Paștele, sărbătoare fără voie explicită de la stăpînire, tolerată într-un anumit fel: în ziua de Paști și de 1 Mai, pe masa hotelului trona o farfurie cu cartofi prăjiți pai vopsiți tricolor. Cu Gallus, bănuiesc… O alta a fost o tabără studențească la Slănic Moldova. Mai întîi ne-am prăbușit cu patul din camera ce ne-a fost repartizată, iar apoi băiatul cu care eram a fost trîntit pe jos, la propriu, de unul dintre chelnerii care păzeau intrarea la cantină, unde era discotecă: fusese eroic, îmi luase mie apărarea, căci îmi uitasem tichetul de masă pe baza căruia se intra și nu voiau să mă lase înăuntru.

Vacanțele de început de ani ʼ90 au fost pe aceeași linie războinică: trebuia schimbat totul, trebuia să ne luptăm pentru drepturile noastre. „Get up, stand up…” etc. Prin ʼ90, cred, am luat locuri la căsuțele de lemn din Costinești. Acolo erau două paturi și cam atît. Ca să te îmbraci, trebuia să stai în picioare pe unul dintre paturi. Dușurile și toaletele erau evident comune. Iar mîncarea nu numai că era execrabilă, dar trebuia să și plătești o garanție pentru furculița și cuțitul care se îndoiau la orice atingere mai viguroasă. Ne-am plîns șefului de sală rotofei și mustăcios, ajungînd aproape la un conflict fizic, ca-n Stan și Bran. Și am plecat înainte de termen.

De altfel, vacanțele anilor ʼ90 s-au lăsat de multe ori cu plecări intempestive. Cum prețurile erau imprevizibile, și mai ales cele ale felurilor la suta de grame, nu puteai ști exact cît va dura vacanța într-un loc, mai ales dacă șalăul pe care-l comandai avea vreun gramaj-fantomă. Odată am plecat a doua zi înapoi după ce am comandat un astfel de șalău într-un loc care, azi, s-ar numi „de fițe”.

Primele vacanțe în Occident au stat sub semnul precarității și al stuporii. Precaritate – pentru că niciodată nu erau bani de ajuns, nici pentru mîncare, darămite pentru locurile unde te adăposteai. Stupoare – pentru că aproape fiecare lucru pe care-l vedeai te lăsa cu gura căscată – fie că era vorba de o catedrală, un palat, un autobuz, o vitrină sau un fel de mîncare. Totul era neașteptat și emoționant. Totul se cerea narat cu semnul exclamării în coadă.

Au urmat și alte vacanțe, mai așezate. Despre acestea, alte povești.