De Paști, în timp
Cînd eram mică, pe vremea lui Ceaușescu, nu știam mare lucru despre Paști. Desigur, cu excepția ouălor roșii, care se făceau și pe atunci. A unor iepuri și miei dintr-un fel de turtă dulce, cu ochi, nas și gură din bomboane, pe care-i coceam împreună cu mama nașei mele, catolică. Precum și a trecutului pe sub masa din biserica locală, în Vinerea Mare – habar n-aveam ce semnifica, dar mi se părea cool.
Treptat, în adolescență, Noaptea de Înviere a devenit un eveniment. Una dintre puținele nopți albe colectiv asumate într-o perioadă în care, cel puțin la prima vedere, nopțile se dormea: totul se închidea și luminile se stingeau peste tot cel mult la ora 12 (sînt sigură că exista și viață de noapte, dar nevăzută de grosul populației). Cealaltă noapte albă, de data asta chiar oficială, era Revelionul: atunci ni se dădea voie să stăm pînă tîrziu, era împodobită o mică porțiune pe Calea Victoriei, pe la Muzeul de Artă, care conținea, din cîte îmi amintesc, chiar și un brad. Ne aducea cadouri, pe la întreprinderi, Moș Gerilă, iar Ceaușescu însuși ne făcea trecerea, pe cît de live se putea atunci, spre noul an, cu un discurs de lemn, mereu același, și cu un copil mic în brațe, pe post de anul care venea. Asta după ce ne bălăceam în programul de varietăți de atunci, un melanj de muzică și glume cu benigne aluzii la sistem, de care eram foarte mîndri și-n voia căruia ne lăsam prea fericiți.
Cu Noaptea de Înviere era altceva. Oamenii erau lăsați să meargă atunci la biserici cu voie de la stăpînire, probabil ca ilustrare a unor sloganuri pe care, cică, le garanta Constituția, precum libertatea credinței. Erau lăsați liberi, dar de fapt erau monitorizați, controlați. Erau patrule de poliție care umblau toată noaptea și legitimau lumea. Pentru că, încă de atunci, Noaptea de Înviere era prilej de petreceri: tinerii, în special, hălăduiau de colo pînă colo cu lumînări aprinse, cozonaci, ouă și alcool. Plus că, în sfîrșit, ceva era deschis toată noaptea. De data asta, bisericile: misterios luminate, cu cîntări care se auzeau de departe, animate… Puteai simți, în sfîrșit, pulsul vieții de noapte, cu atît mai accentuat de sărbătoare: o strălucire, în spatele căreia se ascundea ceva de nepătruns sau greu de pătruns. Chiar dacă nu erai credincios și nu înțelegeai exact ce e cu Învierea, te pătrundea senzația de altceva, de inexplicabil, de miraculos. Asta pe lîngă amuzamentul unei nopți cu gașca din liceu în oraș.
De fapt, nopțile dau oricum alte proporții lucrurilor și te ajută să intri-n legătură mai ușor cu eternitatea. Ai senzația asta și cînd stai noaptea pe malul unei mări al cărei întins nu l vezi, nu-l simți și nu-l poți cuprinde: un hău de întuneric fremătător. Nopțile la mare erau, de altfel, alte nopți albe posibile permise, în sensul că discotecile și barurile de acolo aveau program pînă tîrziu, tineretul comunist trebuia să se distreze, căci pentru asta erau vacanțele cu bilete de la sindicat. Doar că, printre vodci-cola și țopăieli, puteai fura un contact, fulgurant, cu eternitatea.
În Noaptea de Înviere, oricît erai de novice într-ale credinței, tot nu puteai să nu simți ceva în momentul de la 12 noaptea, cînd așteptai cu înfrigurare să vină lumina și să se cînte „Christos a înviat!“. Chiar dacă (sau cu atît mai mult pentru că) erai în mijlocul unei mulțimi, fremătătoare și în general neatente, neinteresate de ce se-ntîmplă, glumind și așteptînd praznicul de după. Care mulțime, totuși, atunci cînd sosea ora 12, măcar cîteva clipe se liniștea și părea pătrunsă de un alt fel de suflu, de dincolo de lumea ei mică și pestriță.
Care trecea, lumea se reanima, reintra în mișculația ei sărbătorească. Era atunci un moment fascinant: făceam un fel de tur al bisericilor ca să aruncăm un ochi la slujbele fiecăreia, parcurgeam orașul în noapte pentru a ajunge, în cele din urmă, la bunicul meu. Ca să ajungem acolo (alți membri ai familiei și eu) străbăteam un soi de no man’s land, pe lîngă Parcul Carol, o zonă cu clădiri vechi și aparent părăsite. Cînd ajungeam, în sfîrșit, la el, cu cele două-trei ouă uneori întregi prin buzunare, cîte o felie de cozonac cam făcută praf și, mai ales, plini de ceară de la lumînările încă aprinse, simțeam că a venit Paștele. Parcursesem drumul, pe care voiam să-l văd inițiatic, pînă la el.
Treptat, am învățat că sînt și alte moduri prin care ne pregătim pentru Noaptea de Înviere. Postul, spovedania, împărtășania, pentru cei care sînt dornici să meargă pe drumul ăsta. Sau, măcar, partea mai laică de ritual, de la shopping-ul prin magazinele de decorațiuni după iepurași fancy pînă la gătitul mielului, cozonacilor, ouălor. În ce mă privește, copil crescut într-o cultură urbană a neîndemînării, să zicem, am fost atît de fericită cînd mi-au ieșit primele ouă vopsite de mine: ușor pătate, pe alocuri decolorate, dar calde și adevărate în imperfecțiunea lor.
Foto: wikimedia commons