De Paște, în familie

Cred că multe imagini ale familiei le avem din filmele mai vechi. Din cele hollywoodiene, în care totul era încă idilic. Căci, altfel, chiar și în filme, lucrurile nu mai sînt prezentate chiar atît de roz. 

Sărbătorile nu erau trecute cu vederea în familia mea. În perioada copilăriei mele erau chiar ținute cu sfințenie. Nu eram o familie chiar conform standardelor clasice, orice ar fi însemnat asta. Dar eram o familie închegată care-și avea ritualurile ei. 

Spun că nu eram fix ca-n filmele Disney, pentru că nu ne adunam chiar cu toții, de sărbători, la una din mesele uriașe. Doar de Ajun eram cu toții, și atunci nu-mi aduc aminte să fi stat la o asemenea masă, ci doar în jurul pomului. Altfel, tatălui meu nu-i plăceau mesele de familie care mai aveau loc, din cînd în cînd, la bunicii mei, așa că pur și simplu nu participa la ele. Ceea ce nu-nsemna că nu era un tată bun ori că nu avea grijă de familia lui. Ci doar că încerca să evite atmosfera tipică de la asemenea ospețe, dialogurile într-un fel inutile.

De Paști cred că se făceau asemenea mese la bunicii mei. Nu am amintiri certe în ceea ce le privește. Singurul gest de care îmi aduc aminte cu claritate e ciocnitul ouălor. Știu că asta se-ntîmpla și la noi acasă, și la bunicii mei. Nu se făcea oricum, ci cu surle și trîmbițe: se discuta îndelung despre care ou e mai puternic, se crea o mitologie în jurul lui. Se introducea și un ou subsersiv, de lemn, care se pitea printre celelalte, adevărate. Cine îl găsea putea păcăli cu el și devenea erou de carton.

Probabil că povestea asta era pentru mine, singurul copil de acolo, din lumea adulților. Trebuia să existe un joc. De altfel, și vopsitul ouălor era și un fel de joacă, la care participam. Eram pe vremea lui Ceaușescu, dar ouă se vopseau și atunci. Celebra vopsea Gallus, cu iepurele pe ea, se găsea. La fel cum mai puteai cumpăra iepuri sau ouă de ciocolată. De aemenea, de la rudele din străinătate primeam abțibilduri de Paști, cu a căror lipire eram însărcinată. Despre miel nu țin minte mai nimic. 

Dar îmi amintesc cît se poate de bine ritualul cozonacului. Bunica mea era ceea ce se numea pe atunci „o gospodină desăvîrșită”. O formulă clișeistică și nelalocul ei, dar apreciată în epocă. Sigur că bunica mea gătea bine și-și păstra casa curată, chiar impecabilă. Era casnică, nu lucrase niciodată. Dar în „desăvîrșirea” ei intrau și fumatul excesiv, care o ajuta să facă față rutinei zilnice. Și bodogănitul, de fapt vorbitul de una singură prin casă, plîngîndu-se în gol de toate cele, în special de bunicul meu. Și statul tîrziu, în noapte, cu ochii-n romane pasionale. Toate astea o făceau, slavă Domnului, umană și mai puțin „desăvîrșită”. Mai puțin doar în sensul cel formal.

În desăvîrșirea ei, bunica mea recunoștea, fără probleme, cînd nu se pricepea la ceva. De pildă, mereu spunea despre prietena ei, Mioara, că e, de fapt, adevărata gospodină. Că la ea era o curățenie atît de impecabilă încît n-ai fi văzut, niciodată, o scamă pe jos. În aceeași ordine a recunoașterii superiorității altcuiva se situa și ritualul cozonacului. Aici nu bunica mea era specialistă. Ea singură ținea să precizeze asta. 

În materie de cozonaci, exista un expert. De fapt, o expertă. Era doamna Rusescu, o vecină de pe vechea stradă a bunicilor mei. Dacă bunica mea nu mi se părea bătrînă, deși știam cărei generații îi aparține, doamna Rusescu părea cu adevărat antică. Era uscată și negricioasă, cu un păr alb ca fuiorul. Înțelesesm că era o aristocrată: venea dintr-o familie „foarte bună”. Precum unchiul Ghiță, după care fusese botezat ursul meu, care făcuse pușcărie pentru că era chiabur. 

Doamna Rusescu, așadar, era depozitara secretelor lumii vechi. Era inițiată într-ale cozonacilor într-un timp mitic, în care toate se făceau cum trebuie (illo tempore). Așa că, în raport cu ea, bunica mea devenea, brusc, executantă, iar doamna Rusescu maestră. Doar ea știa cît trebuie lăsat cozonacul să crească pe soba din sufragerie ca să iasă cu adevărat pufos. 

Ritualurile de Paști nu se termină aici. Despre evoluția lor, într-un articol viitor.