De mîncare, de mirare, prin Germania (III)

● În Domul Sf. Bartolomeu din Frankfurt, în transeptul nordic, se găseşte un basorelief din lemn pictat cu Cina cea de taină. În farfuria din mijlocul mesei se află nu peştele, ci un cîrnat. Poate chiar un sîngerete, dacă ne luăm după culoare. O adaptare candidă şi firească la bucătăria locului. Aş fi crezut că mi se năzare sau că am privirea păcătoasă, dacă n-aş fi ştiut de vitraliul din secolul al XVI-lea al catedralei St. Maria zur Wiese din Soest, în care Iisus şi cei doi doisprezece Apostoli se înfruptă cu jambon, pîine neagră, căpăţînă de porc, bere şi şnaps. Precum ţăranii din Westfalia.

● Intru în baia uneia dintre vechile terase cu vin de mere din Sachsenhausen, în sudul Frankfurtului, şi întîlnesc un obiect sanitar pe care, deşi părea familiar, nu reuşesc să-l identific pe de-a întregul. Era un fel de chiuvetă dizgraţioasă, neobişnuit de înaltă, cu margini groase şi răsfrînte şi cu un sifon masiv, ca de closet. Îi dau tîrcoale, fără să mă pot decide dacă să fac în ea pipi (cerînd, mai înainte, un scăunel), să mă spăl pe mîini sau să scuip doar în ciudă şi să plec nedumerit. Aflu, în cele din urmă, că e vorba de o „chiuvetă de vomitat“ (Speibecken sau Kotzbecken), populară prin cîrciumile tradiţionale şi în sediile „frăţiilor“ studenţeşti germane. Accesoriul atît de asociat antichităţii romane, dar care nu exista ca atare (vomitorium fiind culoarul de acces al amfiteatrelor, nu un loc de vomitat), există cu adevărat în Germania recentă. Germanitatea Sfîntului Imperiu Roman mi se pare dintr-odată cu atît mai convingătoare.