De la sfios la tîrlan. Eu. Ce bine!

Cînd intram primele dăţi într-un supermarket din ăsta, intram cu sfială. Frică mi-era să păşesc, să ating. Nu puteam fi decît un invitat, nu puteam, ca un tîrlan, să umblu măgăreşte prin lumea altora. Cînd am aflat ce demenţă de comisioane, de şmecherii încarcă preţul pe care-l plăteam pentru orice prostie din supermarket – poziţia produsului, nivelul ochiului, păcăleli pentru naivi ca mine –, atunci m-am simţit atît de trădat, de frustrat, de terminat, încît un timp am evitat intrările. Nu blestemam ca babele, dar ocoleam, ocoleam şi m-am întors în piaţa copilăriei. Am făcut o diaree epuizantă adusă din piaţă şi, atunci, iar m-am întors la supermarket.

Mai ieri însă, m-am trezit că umblam ca un tîrlan prin ceapa oamenilor. O răscoleam, o căutam de ouă, o loveam, o trînteam, o beleam. Eram ca un tîrlan. Mă durea în cot de a cui este locaţia, aveam aerul unui mahalagiu care rîgîie în sufrageria străinului care l-a invitat. Voiam să fac o supă de ceapă şi ceapa era pe ducă. De-asta am căutat. Dar gestul meu m-a surprins chiar pe mine. Nu mi-e frică de supermarket. Ştiu că-s furat, atunci măcar să zdrobesc, să termin obiectele locului. Au bani, de dărîm ceva, să refacă. Din banii mei, nu? Din ce m-au furat ani de zile. Orice ţi se oferă, sclipicios sau nu, plata te aşteaptă la casă. Plătesc pentru produs, pentru etichetă, pentru prostia mea de a alege, greşeala mea de a căuta şi a ezita şi a evita. Mi se oferă mulţime. Aleg cu adevărat? Nu, niciodată.