De la războiul ales la cel fără sfîrşit
Cînd monarhia Bourbonilor a fost restaurată, în 1815, se vorbeşte că diplomatul francez Talleyrand ar fi spus despre Bourboni: „Nu au învăţat nimic şi nu au uitat nimic.“ La zece ani după începerea războiului din Irak, întrebarea este dacă cineva – americanii, irakienii, iranienii, alte state arabe – a învăţat ceva din această experienţă îngrozitoare.
După standardele războaielor moderne, pierderile Statelor Unite au fost mult mai scăzute decît cele din alte conflicte recente – de douăsprezece ori mai mulţi soldaţi americani au fost ucişi în Vietnam. Cu toate acestea, războiul din Irak a marcat America în nenumărate moduri. După cum au precizat mulţi, acest război a fost unul „ales“ – o formulare folosită rar, sau deloc, pentru a descrie războaiele anterioare ale SUA.
Într-un fel, cel din Irak a reprezentat primul război „think-tank“. Pentru a fi siguri, la începutul anilor ’60, membri ai administraţiei preşedintelui John F. Kennedy au intelectualizat războiul şi au discutat despre meritele strategiilor, incluzînd contrainsurgenţa. Dar acest lucru este incomparabil cu luptele intelectuale în noroi, care au avut loc la Washington în legătură cu Irakul. Acestea au reflectat parţial ameninţarea existenţială pe care atacurile teroriste din 11 septembrie 2011 au reprezentat-o în minţile atîtor oameni. Se susţinea faptul că Statele Unite trebuie să înceapă să se gîndească la război în mod diferit. Fostul diplomat american George F. Kennan a spus că „democraţia luptă în furie“. Însă noua doctrină strategică de „preempţiune“ – despre care mulţi au susţinut că va defini războiul în secolul XXI – sugerează că democraţiile luptă şi cu teamă.
Într-adevăr, un alt motiv pentru război a pornit de la dezacordurile interne ale Americii cu privire la ce reprezintă aceasta ca naţiune – scopul şi semnificaţia sa pentru restul lumii. Războiul nu a rezolvat aceste întrebări. Dimpotrivă, din anumite perspective, Statele Unire au ieşit din Irak mai divizate decît erau cînd au intrat. Pentru Irak, complexitatea şi contradicţiile războiului au fost chiar mai pronunţate. Nimeni nu poate vizita Irakul şi sta de vorbă cu irakienii fără să plece cu înţelegerea faptului că a scăpa lumea de Saddam Hussein a fost o realizare importantă, chiar nobilă. Tirania sa a rivalizat cu cele mai rele din secolul al XX-lea. Totuşi, în procesul de eliberare a Irakului, Statele Unite nu au reuşit să se întrebe cum a cîştigat tiranul acea putere, de la bun început, iar apoi, ce provocări vor apărea pentru a-l înlocui.
Pentru unii, sectarismul a apărut în Irak ca o furtună de vară, care a trecut rapid, odată ce „valul mare“ al trupelor SUA a devenit strategie americană în 2007. Însă chiar şi greşelile uriaşe ale „de-Baathificării“ (destituirea tuturor funcţionarilor de stat irakieni care au fost membri ai Partidului Baath al lui Saddam) şi retragerea din serviciu a armatei irakiene – măsuri atît de necugetate, încît nimeni nu mai recunoaşte acum că le-ar fi comandat – nu pot explica în totalitate criza politică prelungită din Irak. A crede că lupta sectară a început din cauza unei decizii nesăbuite a SUA şi s-a încheiat datorită unei alte decizii înţelepte care i-a urmat înseamnă să ignori rolul sectarismului într-o ţară care oscilează între lumile sunniţilor şi şiiţilor şi între lumile turcilor şi arabilor. Aceste divizări, umbrite de totalitarismul lui Saddam, nu au dispărut niciodată.
Într-adevăr, separarea sunniţi – şiiţi există în multe părţi ale lumii arabe. În vreme ce americanii au privit protestele din Bahrain, din 2011, drept aspiraţii democratice ale oamenilor, nimeni din regiune nu a pus la îndoială faptul că adevărata sursă a problemelor era reprezentată de o majoritate şiită agitată (inspirată, poate, de Irak sau chiar – după cum au declarat sunniţii arabi – de Iran), care încerca să înlăture o monarhie sunnită.
Cei care susţin că prezenţa mare a trupelor (şi însoţitorul ei apropiat – noua şi îmbunătăţita „contrainsurgenţă“) au înfrînt linia de fractură sectară a Irakului sugerează că problemele politice care continuă în Irak sînt rezultatul slabei guvernări a prim-ministrului Nouri al-Maliki. De-ar fi fost mai înclinat spre democraţie sau dacă s-ar fi îndreptat spre comunitatea sunnită – oferindu-i, poate, un alt portofoliu în minister –, atacurile sinucigaşe cu bombă ale extremiştilor sunniţi la festivalurile religioase şiite ar fi luat sfîrşit.
De fapt, Orientul Mijlociu – lovit de războiul din Irak, Primăvara Arabă şi de manifestările sectare din Siria – nu este sigur încotro să meargă în continuare: democraţie liberală şi autoritatea legii, sau conducerea islamistă? Cu toate acestea, pentru lumea sunnită, Irakul reprezintă greşeala care nu doar că nu mai trebuie repetată, ci şi inversată. Aşadar, atît arabii sunniţi, cît şi persanii şiiţi privesc Irakul ca fiind la dispoziţia oricui – un subiect de dispută, mai degrabă decît o ţară, un „joc extraordinar“ cu care lumea este foarte obişnuită.
Saudiţii şi alte state arabe sunnite au arătat o slabă susţinere privind aducerea Irakului în lumea arabă, lăsîndu-l să-şi găsească propriul drum în lume. Aceste state contribuie enorm – cum au făcut şi în alegerile naţionale din 2010 – la ce ele speră că va fi o restaurare sunnită, cînd marea greşeală a americanilor va fi corectată, iar lumea arabă va fi întregită.
La zece ani după înlăturarea lui Saddam, viitorul Irakului rămîne acolo unde a fost întotdeauna: în mîinile irakienilor, care vor trebui să fie la înălţimea situaţiei. Nimeni nu poate crea pentru ei o ordine politică stabilă. Odată ce americanii au plecat, vecinii arabi băgăreţi şi iranienii nerăbădători nu au decît de pierdut dacă condamnă Irakul la a rămîne o potenţială sursă de răspîndire a violenţei.
Cît despre americani, trebuie să învăţăm din ce s-a întîmplat în Irak, ca nu cumva mîndria noastră să ne condamne la acţiuni similare. Şi, cînd vine vorba despre viziunea care ne-a trimis acolo, acest lucru înseamnă că trebuie să şi uităm.
Christopher R. Hill a fost secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de Est şi ambasador al SUA în Irak, Coreea de Sud, Macedonia şi Polonia. În prezent, este decanul Facultăţii de Studii Internaţionale „Josef Korbel“ de la Universitatea Denver.
Copyright: Project Syndicate, 2013
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL