De „La doi boi“ la Parlamentul European

4 iunie 2014   Societate

Ştiam că piaţa e deschisă doar pînă la ora 14, aşa că mă grăbeam să-i prind forfota. În metroul bruxellez, lîngă mine – o familie cu doi copii. Vorbeau franceza şi – după cum erau îmbrăcaţi – nu păreau foarte înstăriţi. În schimb, erau foarte gălăgioşi. Metroul era al lor! M-am gîndit, o clipă, că sînt români. Cărau după ei un cărucior pe care scria „British“ şi poate că mergeau la aceeaşi piaţă ca şi mine. În scurt timp, puţina franceză pe care o ştiau s-a terminat şi au vorbit în română. Tot nu ştiam unde e piaţa, aşa că m-am ţinut după ei.  

Aşa am ajuns la Abattoirs d’Anderlecht sau „La doi boi“ – cum îi spun românii care trăiesc în Belgia şi cunosc foarte bine piaţa. Numele românesc vine de la cele două statui din bronz aflate la intrare şi care reprezintă, de fapt, nişte tauri, nicidecum boi. N-am aflat pe ce suprafaţă se întinde piaţa, dar ştiu că e vorba de sute de metri pătraţi şi că acoperişul este susţinut de sute de coloane de fontă. Cine mi-a vorbit despre această piaţă a comparat-o cu Piaţa Obor din Bucureşti, cum era pe vremuri. Iar pe un forum al românilor din Belgia, răspunsurile date la întrebarea „unde găsesc produse româneşti, în Bruxelles?“ erau cam aşa: „Renumita piaţă «La doi boi» (piaţa din Anderlecht), de vineri pînă duminică inclusiv, între staţia de metro Clemenceau şi Delacroix. Găseşti de toate: fructe, legume, ţoale, mezeluri şi lactate (şi româneşti), carne, peşte şi tot ce vrei.“

„Şi români… şi manele...“ – completează altul. „Şi se coboară la Clemenceau. Şi care nu ştie de «doi boi», sigur ştie de Abator.“

„Şi ce dacă se ascultă manele? Ce-ai vrea să se asculte? Mozart?“ – intervine un al treilea în discuţie.

Ei bine, „La doi boi“ n-am auzit manele în duminica aceea (era duminica în care a avut loc votul pentru Parlamentul European!). Nici Mozart.  

Familia pe care o urmărisem se pierde printre tarabe. Mă pierd şi eu. Sînt strigate toate fructele pămîntului, în toate limbile pămîntului. Tarabele sînt ca un curcubeu, de la roşul căpşunilor, la verdele cepei. De la galbenul bananelor, la verdele spanacului. Vînzătorii par să cînte cu strigături, pe mai multe voci. E un spectacol de sunet, culoare, miros. Peste toate miroase zdravăn a mentă. Dintr-odată, însă, simt miros de bălegar. În mijlocul pieţei. Caut sursa şi o găsesc. Printre tarabe era, nici mai mult, nici mai puţin decît un carusel. Ca într-un film suprarealist, cu cai adevăraţi, călăriţi de copii care ţipau şi ei în toate limbile pămîntului! Cred că am mai văzut prin filmele vechi aşa ceva, într-o scenă cu un bîlci, probabil! Caii erau legaţi cu o sfoară de un stîlp şi, ajutaţi de un bărbat care-l ţinea pe unul de căpăstru, se învîrteau în jurul stîlpului din lemn, plimbîndu-i pe copii. 4 euro plimbarea.

Mă dezmeticesc din descoperirea făcută în mijlocul pieţei din oraşul din inima Europei şi continui periplul printre tarabe. De fapt, îi caut pe români. Mi se spusese că-i găsesc la mici şi bere. Aşa că întreb primii români întîlniţi unde se pot mînca mici. Aşa ajung – printre vînzători care voiau să-mi vîndă „Cigarete, madame. Din Ucraina!“ Sau „Un telefon, doamna?“ – la chioşcul domnului Ifrim. Zeci de mititei sînt învîrtiţi cu o paletă pe un grătar. Domnul Ifrim, un bărbat mărunţel şi slab, cu o mustaţă mică, poartă mîndru un halat alb. A fost măcelar în România. Şi de carne s-a ocupat şi în ultimii 24 de ani, de cînd e în Belgia. „Avem chioşcul ăsta din ’98. Înainte am avut restaurant aici, în Belgia. Acum facem mici. 5000-6000 de mici pe săptămînă.“

De la chioşcul lui cu mititei, emigrantul român se vede prin ochii de afacerist ai domnului Ifrim: „Care muncesc, mănîncă, care nu – se uită!“ Cîţiva bărbaţi care aşteptau la rînd rîd şi îi dau dreptate. „E greu. Nu pot să spun că sînt mulţumiţi. Care se descurcă în România se descurcăşi aici!“

„Micul şi berea românească, dorul de casă, nu-i prea bine aici, dar nici acasă nu-i mai bine!“ Bărbatul plescăie cu poftă. Îmi spune că lucrează în construcţii, că a fost şi în Spania, şi în Germania... „Am devenit nomad, doamnă! Caut un loc de muncă, din ţară-n ţară. Şi normal că nu-i bine… că mi-am lăsat ţara şi familia. Dar la vot tot nu mă duc! Mă daţi la PRO TV? Să-i spun nevesti-mii să se uite!“

Pe drumul de la piaţă la metrou întîlnesc, în cinci minute, trei români. Într-o franceză rostită cu oarecare nobleţe (ca să-ţi inspire încredere: „Doamnă, e lucru serios. Nu vreţi să încercaţi?“), toţi mă îndeamnă să-mi încerc norocul la alba-neagra. Miza e 50 de euro. Îi văd pe complicii bărbatului care mişcă cu repeziciune, ca un magician, borcanele sub care e ascunsă o piatră, cum scot cu nonşalanţă bancnota, dispuşi să piardă sau să cîştige. La trecerea de pietoni aud replica celebră, care i-a exasperat pe francezi: „S’il vous plaît, madame!“ Un tînăr cocoşat, la bustul gol, ţine în mînă o cutie goală. „De unde eşti?“ „Din Bucureşti.“ „N-ai cîştigat nimic azi?“ „De-abia am venit!“ „Ai învăţat franceza?“ „Vă daţi seama… de şase ani de cînd sînt aici!“ Între timp, apar lîngă mine trei copii, cu cîte o cutie în mînă, şi cu acelaşi text: „S’il vous plaît, madame!“

La metrou se aude un acordeon. Da, cîntă un român. Viva l’amore! Cobor din metrou. Se aude o vioară. Un vals. Da, alt român. Mă duc să votez. Altă lume. În sediul din centrul capitalei Belgiei, la doi paşi de Parlamentul European, la reprezentanţa României în Uniunea Europeană, sînt aproape 15 persoane care aşteaptă să le vină rîndul la vot. E linişte. Majoritatea sînt tineri. Lucrează sau studiază la Bruxelles. Unii se cunosc între ei şi se salută politicos. „Ce de partide sînt!“ îmi spune o doamnă din faţa mea. „Nu ştiam că în România mai există Partidul Verzilor. Şi mai e şi unul ecologist pe deasupra! Şi au şi cîte 40 de candidaţi fiecare!“

Votăm. Responsabil. Civilizat. Din diferite motive. În Belgia, votul este obligatoriu, iar în ziua alegerilor europarlamentare sînt şi alegeri generale şi regionale. Aşa că belgienii ar trebui să voteze de două ori. Şi de obicei votează, pentru că – în caz contrar – amenda e de peste 200 de euro. Dar oraşul e parcă mai liniştit decît în alte duminici. Unii spun că atentatul de la Muzeul Evreiesc, cu o zi înainte, în care au murit cîţiva oameni împuşcaţi, i-ar fi speriat pe belgieni. Însă incidentul nu are nici o legătură cu alegerile. Şi nici cu turismul. Aşa că, dinspre Piaţa Luxemburg, unde se află Parlamentul European, vine un grup de turişti, cu pălării şi ochelari de soare. Aici e, deja, alt Bruxelles – Bruxelles-ul european (unii îl compară cu celebrul cartier de birouri City, din Londra), dar şi o altă diaspora românească. Oficial, în Belgia trăiesc 55.000 de români, dintre care 30.000 în Bruxelles. Din aceşti 30.000, cam 2500 lucrează în instituţiile europene (Parlament, Consiliu, Comisie…), dar şi în ONG-uri, firme de consultanţăş.a.m.d.  

Dan Luca este unul dintre ei. Este director Euractiv, la Bruxelles, expert în afaceri europene, domeniu pe care îl predăşi la cîteva universităţi, în Belgia, dar şi în România. Ne întîlnim la o cafenea de lîngă Parlamentul European. Dimineaţa, la 8 şi jumătate. Ce e, de fapt, cu Europa? De ce ar trebui să ne intereseze? Şi… cu ce ne ajută? Sînt întrebări la care şi astăzi, la şapte ani de la integrare, unii români nu ştiu să răspundă. Dan Luca îmi vorbeşte despre un paradox din România: există foarte multe şcoli de studii europene, dar poate nici 5% dintre absolvenţi nu lucrează în domeniu. „Apoi, noi, românii, suferim de o bipolarizare. Ar trebui să înţelegem că nu e o Românie şi o Europă, ci doar o Românie europeană. Altfel, vom rămîne tot timpul nişte frustraţi. Vorbim prea mult despre ei şi noi. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că Uniunea Europeană e un potenţial fantastic pentru România. E aşa-zisul aur albastru, de care ar trebui să învăţăm să profităm.“

Pe stradă, însă, în capitala Uniunii Europene, eurooptimismul românilor din sondaje se transformă într-un soi de eurorealism: „Cu ce ne ajută pe noi Uniunea Europeană? Cu nimic, doamnă!“ îmi spune un muncitor în construcţii, aflat în pauza de masă. „Dacă muncim aici, muncim pentru că nu are Belgia forţă de muncă, nu de alta!“

Rezultatul alegerilor europarlamentare a arătat, însă, că mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot din statele membre încă mai cred în Uniunea Europeană. 43% au votat. Un pic mai mult decît acum cinci ani. Asta în contextul în care se discută tot mai mult despre eurofobie, europesimism şi euroextremism – toate aceste curente punînd sub semnul întrebării chiar existenţa pe mai departe a Uniunii. Deocamdată, un prim pericol pe care-l văd analiştii i-ar privi direct pe români şi pe bulgari. Ar fi vorba – după cum mi-a spus Doru Franţescu, director VoteWatch, un ONG cu sediul la Bruxelles, care monitorizează activitatea europarlamentarilor – de presiunile pe care reprezentanţii în Parlamentul European ai partidelor antiimigraţie ar putea să le facă asupra propriilor guverne, privind dreptul la liberă circulaţie şi la piaţa muncii în UE.

Liliana Nicolae este jurnalist Radio Europa FM.

Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene. 

Mai multe