De cînd ați devenit cu toții atît de agresivi?
Mă urc în tramvaiul 1, luni, pe la prînz, e plin, reușesc cu greu să mi fac loc pînă la un aparat din acela care mai mult țiuie decît să-ți valideze cartela, nici de data asta nu merge, e aproape imposibil să ajung la următorul, renunț. Reușesc, în schimb, să mă strecor lîngă un scaun, ca să mă țin de o bară. Ca de fiecare dată, mă întreb: oare unde are treabă toată lumea asta luni, pe la prînz? Oare am devenit un oraș de freelancer-i și nu știam? Cu toții muncesc doar pe străzi sau în tramvaiul 1? Îmi amintesc de Viena și de uimirea cu care am descoperit orașul gol în timpul „programului de lucru“ din zilele săptămînii, exceptînd turiștii, desigur, doar dimineața, pe la șapte, auzeam prin geamul deschis al camerei pensiunii o ușoară rumoare, cîteva claxoane anemice, roți de biciclete pe caldarîm, eventual huruitul mașinii de la Salubritate, după care liniște, ciripit de păsărele, ca la sanatoriu. Dar nu degeaba Viena a fost ales pentru a doua oară the best town to live in din lume, iar Bucureștiul nu se afla pe nici o listă. „Dar scoate-ți, cucoană, rucsacul ăla din spate, că-mi dai cu el în cap!“, urlă isteric cineva din spatele meu. Hm, eu eram cucoana?! Mă întorc, cea care urlase era o doamnă în jur de 50, îmbrăcată cam în stil Gabriela Firea, cu ochelari de soare. Și să ne înțelegem, rucsacul meu e extraplat, se mulează pur și simplu pe spate, special l-am luat așa, ca să nu încapă în el decît un laptop minuscul. Mă chinui să-l scot, dau ghionturi nevinovate altora de lîngă mine, un nene tușește încontinuu de cînd am urcat în tramvai, nu-și duce nici măcar mîna la gură, tușește și împroașcă cu salivă, deja mi se urcă sîngele la cap, nu mă pot abține: „Puteați să-mi vorbiți frumos dacă vă deranja, să spuneți un vă rog, să nu mă luați la per tu, aș fi apreciat“. Doamna nu mai spune nimic, se preface că se uită pe geam îmbufnată, eu continui: „Nu știu ce se întîmplă cu orașul ăsta, de cînd ați devenit cu toții atît de agresivi?“. E o întrebare retorică, de fapt vorbesc singură și nu e pentru prima oară. În ultima vreme, nu mai am răbdare, nu mai trec cu vederea nimic, „comentez“, dau replică după replică chiar dacă nu mă mai ascultă nimeni, țîțîi, mă foiesc, mă agit și-mi crește pulsul la 120. De vreo două ori chiar în ultimul an, am plîns pe stradă, mi-au dat lacrimile cînd am văzut gunoaiele din cartierul meu cum se revarsă, la fiecare -stîlp, cum niște sarmale pline de muște se scurgeau dintr-o pungă pe o gură de canal, mi-am jurat că nu voi mai mînca niciodată sarmale, dar mai ales am plîns cînd i-am văzut pe vecinii mei cum treceau indiferenți pe lîngă ele, ca și cum nici n-ar fi existat acolo, ca și cum totul ar fi fost perfect.
De fapt, oare unde am eu treabă luni, pe la prînz? Nu mai bine rămîneam acasă? Cobor din tramvaiul 1 și respir adînc, ca să-mi calmez pulsul, e incredibil cum un oraș, orașul meu natal, de altfel, a ajuns să mă streseze într-un asemenea hal. Orașul tatălui meu, al bunicii mele, dar mai ales al străbunicilor care au construit aici, au investit bani în orașul ăsta, dar a venit comunismul și s-a ales praful de toate. Mai am încă patru stații de mers pe jos, pe stradă e mai suportabil decît în tramvai, asta în cazul în care nu va da peste mine un biciclist cu o privire fixă și cu dinți încleștați, pentru că pista lor este chiar pe mijlocul trotuarului de pe Ștefan cel Mare. Oamenii sînt ca și cîinii, atunci cînd sînt tratați agresiv, răspund agresiv, nu mai țin cont de nimic.
Cu o zi în urmă, în Piața Obor, în hala cea nouă, am vrut să cumpăr o bucățică de brînză, „nu mare, doar trei sute de grame, o feliuță“, i-am explicat vînzătoarei, „sînt singura din casă care mănîncă brînză din asta, nu are rost să iau mai mult“, am încercat eu să mă scuz. Însă vînzătoarea continua să taie cu încredere o bucățoaie de vreo cinci sute de grame, așa că am intrat din nou în panică și a început să-mi crească pulsul, bum-bum, 120. „V-am zis trei sute de grame!“, am ridicat eu glasul. Vînzătoarea s-a uitat la mine urît, n-avea nici un alt mușteriu, se plictisea. „Dar de ce sînteți așa de agitată? O s-o cîntăresc imediat, să vedem cît are.“ Da, eram agitată și din nou am început să vorbesc fără șir. „Știți, anul ăsta, am locuit vreo trei luni în Ardeal, am avut un proiect acolo, m-am întors de puțină vreme… acolo nu mă simțeam deloc agitată, pentru că oamenii sînt altfel decît aici, zîmbesc mai mult, inclusiv vînzătoarele, sînt mai amabili, parcă nu se grăbesc nicăieri… acum încerc să mă readaptez vieții de aici.“ „Păi, dacă v-a plăcut atît de mult, de ce n-ați rămas acolo? Are patru sute cincizeci de grame, rămîne?“ Chiar, oare de ce n-am rămas acolo? Oare cum aș putea să fiu în același timp și acolo, și aici, locul unde, de fapt, am încercat să-mi construiesc sau mai degrabă să-mi încropesc o viață?
Întîmplarea face ca la sfîrșitul verii să fi ajuns în două locuri liniștite și relativ izolate, al doilea mai mult decît primul. Primul a fost Șabla, un orășel mort de pe litoralul bulgăresc, cu localnici care trăiesc, de fapt, ca la țară. În prima seară, în curtea pensiunii (e mult spus pensiune, era o casă cu grădină, pe o stradă unde nu circula nici o mașină) era atît de multă liniște încît îmi țiuiau urechile, nu se auzea nici măcar lătratul vreunui cîine. Inima îmi bătea cuminte pe la 70, intrasem deja într-o stare plăcută, ușor letargică, mintea mi se elibera de gînduri și, totuși, parcă ceva îmi lipsea. Abia prin a treia zi am înțeles ce se întîmpla cu mine. Eram la un restaurant pescăresc de pe malul mării, poate cel mai bun loc de acest gen unde am fost vreodată, din păcate nu are decît cîteva mese și e veșnic aglomerat, a trebuit să facem rezervare prin telefon. Ne-am așezat la masă, au trecut vreo 20 de minute și nu a venit nimeni nici măcar cu meniul, am fumat cîte o țigară, apoi amîndoi am început să devenim plictisiți și, inevitabil, agitați – de ce nu vine? uite că ăia au venit după noi și le-a adus deja cîte o bere! uite că ăilalți se pregătesc deja să plece, ce repede a mers la ei, parcă masa lor e mai bună ca a noastră, oare să ne mutăm acolo? ce se întîmplă cu fata asta de ne ignoră, nu-i place de mutrele noastre? Mi-am dat seama că, în loc să stau pur și simplu și să mă uit liniștită la marea care era la doi pași, puteam să urmăresc și bărcuța din larg dacă tot mă plictiseam, să mă relaxez și să contemplu, să mă gîndesc cu plăcere la festinul cu -scoici și cu vin care urma, eu mă foiam inutil pe scaun, sufeream de mania persecuției și, inevitabil, mă enervam. Pentru că, din păcate, așa e bucureșteanul, îl puteți observa oriunde, la Vama Veche sau în marile orașe ale lumii – vine plin de draci și de angoase în vacanță, își aduce toată agitația și frustrarea cu el, mai e și suspicios pe deasupra, i se pare că e tratat incorect, are nevoie de un timp lung, mult prea lung ca să se calmeze, să accepte lucrurile așa cum sînt și, în fond, să se bucure de ceva. Și, din păcate, nu e vina lui. Orașul e de vină, modul haotic în care a fost și este administrat, departe, foarte departe de the best place to live in, și care transmite și locuitorilor săi un sentiment permanent de nesiguranță. Bucureștiul e o „boală“, devii inevitabil dependent de agresivitate și de adrenalină și mă gîndesc deja foarte serios dacă merită să-mi continui viața aici, cu gîndul mereu la următoarea plecare, la următoarea fugă.
La restaurant servea o singură fată, o bulgăroaică plinuțo-sexy, mereu cu zîmbetul pe buze, deși cocîrjată sub castroanele pline cu scoici care cîntăreau aproape un kilogram. Drăguță și senină, cu un simț al răspunderii grozav. Pînă la urmă ne-am împrietenit. „Mă găsiți aici pînă în octombrie… din iunie pînă în octombrie!“, ne-a zis ea la plecare și părea să-i pară rău că sezonul se termină. Poate că într-o pauză, între debarasări și platouri cu pește cărate pe la mese, își găsea timp să se uite la marea de la doi pași și se simțea fericită. Cu zîmbetul și cu fericirea ei am rămas în amintire, nu cu scoicile pe care le-am mîncat.
Despre al doilea loc izolat în care lipsa agresivității se poate transforma în sevraj vă voi povesti data viitoare.
Foto: flickr