„De cele mai multe ori nu presa, ci politicul face agenda“ – interviu cu Sidonia BOGDAN
Pe Sidonia Bogdan, jurnalistă la România liberă, o cunoşteam după semnătură şi din cîteva întîlniri sporadice. Ştiam că a scris în trecut la Jurnalul naţional şi că a colaborat pentru puțin timp cu Digi TV, dar, după cum mărturiseşte ea însăşi pe blog-ul său (sidoniabogdan.ro), „maturitatea profesională“ şi-a construit-o în redacţia ziarului România liberă. Deşi nu se consideră neapărat un jurnalist de investigaţie, recentele ei investigaţii au reuşit să transforme „subiecte de nişă în subiecte de audienţă“. Ne-am întîlnit, aşadar, într-o după-amiază de ianuarie şi am discutat pe larg despre jurnalismul de investigaţie, despre amestecul politicului în agenda mass-media, dar şi despre problemele financiare care pun presiune pe libertatea presei din România.
După 26 de ani de democraţie, presa pare să fie încă în tranziţie. De ce nu ne mai aşezăm odată?
Poate pentru că ne încăpăţînăm să nu respectăm nişte reguli pe care le-am învăţat de atîta vreme. După Revoluţie era o foame nebună după informaţie, nu se cumpăra un ziar, ci zece. Ţin minte că tatăl meu venea acasă, zilnic, cu teancul de ziare. Ce s-a întîmplat atunci era o nebunie post-dictatură. Românii încercau să se dumirească ce înseamnă democraţie, libertate. A fost o perioadă de haiducie, fiecare scria cu mult entuziasm, chit că nu avea de unde să cunoască regulile unui jurnalism profesionist. A fost o efervescenţă publică, e drept, şi trebuia să se învețe din mers. În presa de atunci, intrau mai ales aşa-zisele talente literare, căci atunci se preţuia talentul scriitoricesc mai mult ca orice, iar percepția asta o păstrăm, cumva, şi acum. Eu nu cred că jurnalismul înseamnă să ai „talent la scris“, în afara unor specii jurnalistice cum ar fi reportajul, unde talentul este foarte util. Fără a înţelege regulile de bază şi exigenţele meseriei, n-ai ce căuta în meseria asta. La noi însă s-a produs, în timp, o corcitură între literatura second hand şi presă. Cînd pui accent pe „talent“ mai mult decît pe verificarea informaţiei şi pe rigoare, nu prea mai vorbeşti despre presă de calitate, ci despre găina cu pui vii.
Cum stăm astăzi la capitolul „rigoare în jurnalism“? Ce n-am învăţat din perioada despre care spuneți că a fost una de „haiducie“?
Eu cred că au fost lecţii pe care le-am învăţat. Întrebarea se pune: cîţi dintre noi şi le asumă? Dacă, după Revoluţie, putem vorbi despre o formă boemă (nici nu avea cum să fie altfel), după 26 de ani nu mai putem invoca faptul că sîntem „bezmetici“ şi că nu înţelegem ce înseamnă libertatea presei sau verificarea informaţiei. Astăzi regulile etice ale jurnalismului se încalcă intenţionat. Iar generalizarea mea e validată de faptul că peisajul mass-media e dominat de anumite trusturi de presă. Bineînţeles că există insule de corectitudine jurnalistică, există profesionişti care încearcă să-şi facă treaba în ciuda unor politici editoriale lipsite de profesionalism. Dar astea sînt oaze, excepțiile. Am prieteni în mai multe trusturi media care îmi confirmă, off the record, faptul că la ei există interdicţii clare, că n-au voie să critice cutare sau cutare personaj de pe scena politică. În televiziuni, controlul mesajului este mai dur decît în presa scrisă pentru că miza e mai mare: telespectatorii sînt mai mulți și, implicit, și masa de votanţi.
Vorbim totuşi despre o societate în care lucrurile par să se aşeze pe linia democraţiei – despre o justiţie care a început să funcţioneze independent…
Dacă celelalte puteri ale statului au început să funcţioneze şi dau rezultate, părerea mea este că presa a rămas puterea cea mai slabă, lipsită complet de independenţă. Jurnalismul îmbracă de multe ori uniforma unui militantism politic, iar jurnalistul devine transmițătorul de mesaje al politicii patronului. Pe de altă parte, dacă decizi să intri într-un astfel de trust, nu ai încotro: îţi asumi acest lucru, pentru că formele de disidenţă sînt imposibile. Disidenţa se poate face pe Internet, pentru că este singurul spaţiu rămas liber. Vorbim despre amestecul politicului în agenda mass-media, vorbim, însă, de un aspect şi mai pervers. Ca să vă dau un exemplu: se ştie că cele mai controversate zone pe care jurnaliştii nu le pot ataca sînt cele care fac referire la putere. Însă dacă postul X ţine cu PSD, nu înseamnă că jurnaliştii trustului nu au voie să atace sau să critice nici un membru PSD. Puterea care trebuie protejată este foarte restrînsă, sînt pionii principali pe care nu ai voie să-i critici. Poţi avea, în interiorul acelei televiziuni, o emisiune profesionistă care critică un primar dintr-un oraş, dar care nu are relevanţă din punct de vedere al configuraţiei politice, poţi să dezvălui fapte reprobabile despre el şi chiar e mai bine s-o faci, căci astfel mimezi credibilitatea. Puterea îşi poate sacrifica pioni, şi chiar o face, ca să mimeze jocul democratic. Seamănă cumva cu ceea ce se chema, în comunism, „disidenţa controlată“, o formulă care, pe undeva, este aplicată şi acum pentru anumite zone tabu.
Şi care ar fi subiectele tabu în presa din România?
În prezent, cel mai greu subiect este relația DNA – SRI. Pentru că au existat atîţia ani de corupție generalizată, în care Justiţia era subordonată politicului şi nu funcţiona, în momentul în care a început să funcţioneze şi să dea rezultate, s-au conturat două curente în spațiul public: pe de o parte, politicienii corupţi care, cu ajutorul unei prese controlate, încercau să discrediteze instituţia respectivă, pe de altă parte, o presă independentă de directivele politice care lua apărarea insituţiei şi o susţinea pînă în pînzele albe. În timp, s-a deformat puţin cîinele de pază care trebuie să latre. Indiferent de instituţia pe care o urmărește, cînd acest cîine începe să se gudure, nu mai vorbim despre cîine de pază, ci de o formă de PR instituţionalizat care, deşi caută o justificare pe termen lung, îşi pierde menirea și deformează jurnalismul. Dacă eu nu vreau să laud întruna DNA-ul, ci să-l mai și critic cu argumentele mele, mi-e teamă că sînt asimilată taberei care încearcă să-l denigreze în mod premeditat, dirijat politic. Discursurile s-au radicalizat mai mult decît era cazul. În această perioadă de transformare, în care vrem reforma sănătoasă a statului, se trece dintr-o extremă în alta și nu reușim să facem diferența între ceea ce înseamnă o critică constructivă și denigrare.
Cu alte cuvinte, să criticăm tot timpul?
Chiar dacă jurnalistul poate părea că are o atitudine anarhică şi critică (cu argumente) orice, numai aşa poţi încuraja o reformă a statului pe termen lung. Nu ai cum, ca jurnalist, să închizi ochii la o neregulă, indiferent din ce parte a instituţiei vine, nu poţi să spui că treci cu vederea mici scăpări, pe considerentul că acea instituţie este de o importanţă capitală pentru democraţia din ţara ta. Dacă o faci în numele „unei cauze mai mari“, s-ar putea ca instituţia respectivă să se pervertească, fără să-ţi dai seama. Tocmai de aceea e nevoie de un fluier etic din partea jurnalistului. Ce se uită de multe ori este faptul că jurnalistul nu este un arhitect al societăţii. Nu trebuie să se erijeze într-un reformator al instituţiilor. Nu presa hotărăşte că Justiţia funcţionează. Noi sîntem cei de pe marginea jocului, trebuie să „lătrăm“ ca ea să funcţioneze, fără a avea impresia că participăm realmente la acest proces.
În afară de subiectul greu de gestionat DNA, care ar mai fi subiectele delicate?
Cele mai delicate tot la justiție fac referire. Am urmărit subiectul, am realizat, de curînd, un interviu cu ministrul Justiţiei care a încercat, inițial, o poziţie neutră în ceea ce priveşte procesul de selecţie a procurorilor, poziţie pe care o recomandă de ani de zile Bruxelles-ul. Imediat după reacțiile din presă, ministrul și-a schimbat poziția.
Într-adevăr, sîntem mulţumiţi de Kövesi, dar selecţia procurorilor o dată la trei ani pleacă de la ideea de competiţie şi şanse egale, nu de la reinvestire, Kövesi trebuie să participe alături de alți candidați la acest proces. Dacă tu nu dai mesaj de încurajare şi altor procurori buni, oneşti şi integri din ţară să-și depună CV-urile şi transmiți doar mesajul că e bună Kövesi şi că va fi reînvestită, acela nu mai e proces de selecţie, ci o simplă formă de renumire. Consider că este nociv pentru țara noastră să transmiți mesajul că un singur procuror din această țară este capabil de performanță. Misiunea Bruxelles-ului nu s-a terminat. Trebuie să repete constant aceste reguli.
Ați condus investigaţii jurnalistice care au avut un impact public enorm. Există şanse pentru revenirea jurnalismului de investigaţie în presă?
Vreau să punctez ceva: eu nu sînt jurnalist de investigație, ci reporter special. S-a întîmplat să documentez unele subiecte care aveau și această componentă, dar eu nu mă consider un jurnalist de investigații. Azi, jurnalismul de investigaţie nu mai e de găsit în presa mainstream, ci mai degrabă în presa alternativă. În mainstream există Gazeta Sporturilor. Problema este că redacţiile au sărăcit foarte mult, iar secţiile de investigaţii aproape că au dispărut. Pentru investigaţie trebuie documentare, timp şi resurse. În cazul unora poate dura mult pînă să obții un feedback din partea publicului sau sesizări din partea instituţiilor abilitate să intervină, altele au însă impact teribil şi aproape imediat. Foamea după informaţie şi de implicare chiar există, însă românii încă n-ar da bani pe informaţie, ci ar consuma-o gratis.
Dar noi identificăm corect nevoile publicului?
Publicul nu cere, ci ia ce i se dă, iar presa ar trebui să impună agenda. Din păcate, de cele mai multe ori nu presa, ci politicul face agenda.
În Kosovo a fost lansată o campanie publică contra amestecului politicului în presă, contra cenzurii. De ce noi nu facem acest lucru?
În primul rînd, ca să condamni public un act de cenzură, trebuie să-l dovedeşti. Cum faci asta? Îl înregistrezi pe mogul dînd ordine jurnalistului? E greu.
Jurnalistul iese public şi denunţă încălcarea drepturilor de liberă exprimare…
În cazurile acestea, şi acum ar exista o coagulare a breslei de susţinere, de solidaritate pentru respectivul jurnalist, dar astfel de acte de curaj nu există la noi. Din contra, ca să condamnăm actele de corupție din presă ar trebui să le investigăm.
V-a fost îngrădită vreodată libertatea?
A fost un moment în care a trebuit să muncesc mult mai mult ca să mi se publice un articol, însă după ce acel articol a fost prezentat „beton“, n-au mai existat argumente ca să nu fie publicat. Pe de altă parte, eu fac parte dintre jurnaliştii pe care nu mai ai cum să-i cenzurezi. Cred că depinde mult şi de autoritatea pe care o ai.
Cele mai mari derapaje de la libertatea presei?
Alegerile la prezidenţiale: derapajele sînt de manual, un exemplu pentru studenţi despre cum nu se face jurnalismul. Să eviţi subiectul, să nu filmezi cozile interminabile la vot…
Avem, din nou, un an electoral…
Vor fi aceiaşi actori, acelaşi public captiv manipulărilor şi un acelaşi net mai viu şi liber. Nu s-au schimbat multe. Cred că nici derapajele nu se vor împuțina.
a consemnat Stela GIURGEANU
Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.