De ce urăsc statul român?

O zi obișnuită de luni. Merg pînă la bancomat ca să scot niște bani pentru piață. Îmi zic: „Parcă aveam mai mulți bani în cont!”. Așa e cînd nu ai mii și milioane de euro, îți atrage repede atenția absența cîtorva sute de lei, uneori esențiale pentru supraviețuire. Mă uit pe aplicație și descopăr că o sumă de aproape 400 de lei este blocată – ce naiba o fi asta?! Intru în bancă, fiindcă tot eram acolo, și mă întîmpină zîmbitoare o angajată cu un puternic accent rusesc. Ce se întîmplă? Aștept să verifice. „Păi, avieți o poprire pie cont. Ordin judecătoresc, iexecutare!” Îmi cade cerul în cap. Păi, de unde? N-am primit nimic acasă, nici o scrisoare, nici o înștiințare. De cînd mă știu mă feresc de orice fel de datorii. Îmi trec prin minte cîteva variante absurde – nu s-or fi înregistrat „în sistem” plățile de la taxe și impozite din luna februarie? M-a dat în judecată firma de salubritate cu care am făcut un contract tot în februarie, însă nu mi-a venit de atunci nici o factură, n-am plătit nimic, oi fi ajuns direct la datornici „executați”? Etc., etc. Fata de la bancă se uită la mine ca o gazelă și clipește des. „Păi, noi sîntem bancă și nu putiem să vă zicem... iexecutare!” Desigur, orice bancă poate să-ți zică de unde vine o poprire, e interesul ei să-și ajute clientul. Însă ea e nouă și nu știe. Ne uităm una la alta ca proastele. Bănuiesc că e din Ucraina sau din Moldova. Pot înțelege angajările care au la bază discriminarea pozitivă, dar hai să nu angajăm totuși niște incompetenți, că avem și noi destui. În plus, în orice țară mergi, în Franța, UK sau Germania, ești obligat ca la angajare să cunoști cît de cît legile țării „de adopție”. Ies din bancă și sun... tot la bancă, la call center. O altă angajată, mai puțin nouă și mai informată, îmi confirmă poprirea și-mi zice că ar fi de la ANAF. N-am mai primit vești de la băieții ăștia de vreo trei ani, credeam că totul e în regulă. Deja mi se ridică sîngele în cap – la cît de greu îmi cîștig banii, orice bani pe care îi plătesc statului român, care nu mă ajută personal cu nimic, mi se par luați în mod abuziv, sînt deja sigură că se duc pe pensiile speciale ale unora. Stau pe o bancă în parcul din fața primăriei de la Obor și încep să vorbesc de una singură, mi s-a mai întîmplat în ultima vreme și cred că nu e de bine. Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim. Îl citez, e reprezentativ: „O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Cînd personalitatea nu poate înflori, cînd e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învîrte totul... Destinele sînt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Sîntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi...”.

Mă mai calmez un pic și merg pînă la taxe și impozite, că tot mi-era în drum. Ăstora le-am plătit 1.000 de lei în luna februarie, toți banii pentru „gunoi”, inclusiv taxa de habitat a penalului Onțanu care s-a anulat în instanță, dar cetățenii tot au fost obligați s-o plătească. Mă conving că poprirea nu e de la ei. Trec și pe la sediul firmei de salubritate de alături cu care noul primar al sectorului 2 m-a obligat să fac contract, deși nu „produc” decît un sac galben – de reciclabile – pe săptămînă și nu mi s-a dat niciodată ocazia să reciclez selectiv, așa cum îmi doresc. Băieții ăștia nu au în birou nici măcar un computer, taie facturi de mînă. „Nu e de la noi, stați liniștită! Nu dăm noi pe nimeni în judecată!” Dar facturile din februarie și pînă acum unde sînt? Sînt pe drum. Merg prin soare pînă pe Avrig, la ANAF. Acolo nu funcționează decît un ghișeu, au computer, dar sînt îngropați în dosare, munți de dosare. Am senzația că am intrat într-o soi de împărăție decrepită a hîrtiei, mii de hîrtii care se descompun, un sediu care se descompune. Aflu, în sfîrșit, verdictul – e un rest de impozit neplătit de către un „angajator” pentru un contract de drept de autor din 2015! Erau ani în care a fost o zăpăceală cu impozitul pe drepturi, ba 16%, ba 19%, parcă a fost și 21%, iar la un moment dat a fost 10%. Oricum, „datoria” asta ar fi trebuit să fie prescrisă deja. Și, în fond, sînt lucruri pe care nu le înțeleg, din principiu – de ce trebuie să vină la mine? Ce vină are un amărît de cetățean „artist” care oricum cîștigă trei lei de pe urma drepturilor de autor, de ce trebuie să plătească peste ani tot soiul de regularizări, de resturi? Noi oricum sîntem ultima roată la căruță, iar pe statul român nu te poți baza. Nu e un stat prietenos care să încurajeze profesiile vocaționale. Care să-și încurajeze actorii culturali, puțini cîți sînt, să fie activi și implicați în societate. E un stat dușmănos cu cetățenii săi, de orice natură, fie ei scriitori sau apiculturi, și care te taxează atunci cînd nu te aștepți. 

Doamna de la ghișeul de pe Avrig îmi zice că trebuie să merg la sediul de pe C.A. Rosetti unde să plătesc datoria și să depun o cerere de ridicare a popririi. La grele încercări mă supune viața! Sediul ăsta e încremenit în anii ’80. Au și vreo două computere gen Pentium 1 – dacă le mai știți –, în rest, pentru orice problemă cît de mică trebuie să plimbi trei hîrtii de la un ghișeu la altul. La fiecare ghișeu e o coadă haotică, te trezești că ăla care era în spatele tău la ghișeul paișpe, la ghișeul zece, e în fața ta. Angajații, chiar și cei mai tineri, par trecuți de 60 de ani, vorbești cu ei prin niște fante ale ghișeului, ca la pușcărie, nu se înțelege om cu om. La un moment dat, dispar pur și simplu, lasă cîte un carton în fanta destinată conversației cu contribuabilul, înțelegem că s-a dus să facă pipi și e pauză. Pentru a plăti niște bani la casierie, trebuie să stai la două cozi – una e la ghișeul de alături care se numește sugestiv „Foi de vărsămînt”, abia apoi la casieria propriu-zisă. Sînt două doamne care trăiesc într-o simbioză absolută, nu pot munci una fără cealaltă. La fel și la registratură. Pe oamenii ăștia îi plătim tot noi, din banii noștri. Nici un zîmbet, nici o lacrimă, nici o emoție... „Ridicarea popririi va fi transmisă pe cale informatică în zilele viitoare!”, îmi zice nenea cu părul alb de la „Executări silite“. O replică din secolul al XIX-lea! Mă uit la toți „popriții” din jur. Niște amărîți. Un nene pensionar care urlă că statul român ne fură și că le sparge ghișeul. El e curat ca lacrima și s-a trezit cu o poprire de 70 de lei din 2009! Ca și mine, fără nici o înștiințare. „Nu mai dau înștiințări, opresc banii pur și simplu!”, zice cineva. „S-a furat tot de la buget și brusc s-au trezit că au nevoie de bani.” Mai e o bătrînică pămîntie la față care tușește și își suflă nasul încontinuu, „Puneți-vă, doamnă, masca dacă sînteți răcită!”. „N-am nimic, doar mi se s-a uscat gîtul!” Femeia e bolnavă, se vede pe fața ei, iar ea se tîrîie pe la ghișeele ANAF. Aștia sînt marii „datornici” ai statului român! „Stați, doamnă, că n-ați terminat!”, îmi zice popritorul-șef. Cum adică?! „Păi, trebuie să mergeți la ghișeul paișpe și să depuneți o cerere de compensare pentru un rest de 51 de lei.” Banii ăștia chiar nu făceau parte din „datorie”, au fost reținuti doar fiindcă așa a vrut statul român. „Ne fură, dom’le, ne fură!”, urlă pensionarul. „Și ce se întîmplă dacă nu depun?“, oftez eu. „Păi, o să vă treziți cu o poprire pe cont… și e păcat!”

Ies năucă de sediu, de parcă aș fi coborît din mașina timpului. La intrare e un bodyguard destul de fioros – îndesat, tuciuriu, gen ăla mic cu pălărie care îți dă una la gingie. Îl întreb: „Ați citit Kafka?”. Se uită la mine de parcă ar fi văzut extratereștri în sediul ANAF. „Nu, doamnă!” „Păi, să citiți... așa e aici la dumneavoastră... Kafka!”

Vă spun cu toată sinceritatea că urăsc statul român. Nu știu ce reprezintă, de fapt, și cum mă reprezintă pe mine, e o entitate absurdă pe care pur și simplu aș dizolva-o. Dacă aș avea puteri magice, însă nu am, aș face ca statul român să nu mai existe, cu toate sediile și funcționarii lui cu tot, aș face cumva să o luăm pur și simplu cătinel de la capăt, de la comuna primitivă încoace, poate a doua oară ne iese mai bine.