De ce nu sîntem o țară de cititori?

4 iunie 2019   Societate

Nu știu alții cum sînt, dar mie îmi place mai mult la Bookfest decît la Gaudeamus. Poate pentru că este un tîrg de vară și atmosfera e mai relaxată, mai de vacanță – oamenii, după ce participă la lansări, își cumpără mai multe cărți decît și-au propus inițial, așa că se duce naibii salariul pe o jumătate de lună, după ce se „culturalizează“, merg și la un mic și-o bere cu prietenii, autorii etc., pe la terasele de prin preajmă, iar discuțiile, literare sau nu, se prelungesc pînă tîrziu în noapte. Poate pentru că spațiul de la Bookfest e mai aerisit decît cel veșnic aglomerat și îmbîcsit din pavilionul central de la Romexpo. Poate și pentru că la Bookfest, ca la orice salon de carte din lumea asta, există o țară invitată. Bookfest mi-a dat mereu o stare bună de spirit, are acel ceva de lazy in a Sunday afternoon care lipsește la Gaudeamus. Și deși nici la unul, nici la celălalt tîrg nu găsești niciodată taxiuri care să te ducă (pe tine și pe cărțile tale) acasă, măcar de la Bookfest nu te întorci murat de ploaie și dîrdîind de frig. Pe aceleași considerente mi-aș dori să avem o zi națională în primăvară sau în vară, pentru ca lumea să se bucure de sărbătoare... oricare ar fi ea, a cărților, a nației.

Am pomenit termenul de sărbătoare pentru că într-o țară cu mari carențe în sistemul de educație, cu analfabeți funcțional, cu cititori puțini și cu politicieni care au probleme în a lega două fraze în limba română și își vorbesc mai prost limba decît străinii care ne traduc literatura în țări precum Germania, Spania, Norvegia etc., un tîrg de carte, indiferent de anotimp, ar trebui să fie o sărbătoare. Nu, nu este un soi de mall cu cărți la reducere, nu e o afacere pentru edituri, nu este nici măcar un cadru în care se produc lansări de cărți noi pe bandă rulantă. În România, un tîrg de carte, indiferent de anvergura lui, e un eveniment mai mult decît necesar. O confirmare a faptului că trăim într-o țară în care există o literatură, există o libertate de exprimare, există niște oameni valoroși care scriu și care, dincolo de evenimentul în sine, trăiesc o viață obișnuită, supraviețuiesc ei știu cum de la o lună la alta, pentru că au „meserii“ mai puțin profitabile decît, de pildă, cea de instalator, cea de sudor, de electrician. Un tîrg de carte este, de fapt, o celebrare a acestor oameni pe care nu-i cunoașteți pentru că de cele mai multe ori nu apar la televizor, pe lîngă care treceți pe stradă fără să le acordați vreo atenție specială, tîrgul de carte e momentul lor. Și nu doar al lor, pentru că alături de ei există și alții, anonimi și aparent chiar și mai insignifianți decît cei care semnează cărțile, ei se numesc redactori de carte, traducători, corectori, ilustratori, librari. Tîrgul de carte este ieșirea lor în lume, pe o scenă, și din nou o confirmare a faptului că orice profesie legată de carte e vocațională. Asta am simțit la toate tîrgurile importante de carte din alte orașe europene. Și am mai simțit respectul vizitatorilor față de ceea ce reprezintă cartea în sine.

Îmi amintesc de primul meu tîrg românesc de carte, care se organiza la Teatrul Național, la ultimele etaje – efervescența anilor ’90 în care se citea aproape orice, cititorii căutau repere, privilegiul de a se întîlni cu autori în carne și oase. Aveam 17 ani și lucram într-o redacție alcătuită ad-hoc din liceeni, scoteam o foaie care se numea Gura tîrgului. Cred că a fost cea mai intensă experiență jurnalistică pe care am trăit-o vreodată și exact atunci cînd trebuia, la 17 ani. Începusem să locuim în redacția noastră improvizată, în fiecare dimineață alcătuiam cîte un sumar al revistei, alergam prin tîrg după interviuri, scriam, paginam, tipăream la primele imprimante laser, apoi tot noi, copiii, eram vînzători, stăteam cu teancurile de reviste în brațe la intrarea în tîrg, îi convingeam pe cei care veneau acolo să cumpere „munca“ noastră. Seara, îi urmăream aproape cu idolatrie pe „scriitori“ cum beau beri la terasa „La Motoare“, gesturi, atitudini, încercam să prindem din zbor frînturi de replici despre care credeam că ne vor schimba viața. Cei mai mulți din gașca de atunci nu mai au nici o treabă cu cărțile – sînt IT-iști, directori de marketing prin multinaționale, economiști, băieți și fete reorientați spre ceva mai rentabil decît o industrie de carte românească adresîndu-se unui număr minuscul de oameni, căci cine are nevoie, de fapt, de cărți în România? Inocența acelor ani s-a dus, dintre adolescenții de atunci care scoteau revista Gura tîrgului cred că sînt singura pentru care tîrgurile Gaudeamus și Bookfest mai au o semnificație, revin la ele ciclic, mă ghidează, mă reinventează în permanență.

Mi-am dorit să văd marile tîrguri, ca să compar, însă am ajuns prima oară la Tîrgul de la Sofia, într-un socialist „palat al culturii“, cu o piață de carte chiar mai modestă decît a noastră, cu cărți pentru cititori chiar mai săraci decît ai noștri, însă cu oameni inimoși, interesați de literatura română, cu două traducătoare impecabile, cu un public atent și m-am întrebat atunci: oare cine este interesat la noi de literatura contemporană bulgară? Mi s-a părut nedrept că acestor două țări, atît de apropiate ca stare de spirit și avînd un trecut comun, le este atît de greu să comunice și că interesul e mai degrabă dincolo de Dunăre decît aici. Apoi am fost la Leipzig, la un tîrg uriaș unde am descoperit, de fapt, copiii cititori. Și ce înseamnă educația legată de carte într-o țară normală. Copiii veneau din toată Germania cu autobuzele ca să-i întîlnească pe autorii lor preferați, se costumau în personajele preferate din cărți și exact ca și noi, copiii jurnaliști ai anilor ’90, începeau să „locuiască“ în tîrg, își petreceau acolo ore întregi fără să se plictisească, cînd oboseau se așezau pe jos, în cerc, cu cărțile în mînă, și citeau. Abia atunci am înțeles cum se formează un public de cititori, acei copii devin adulții care vor avea un respect față de omul care scrie, vor plăti 10 euro pentru o lectură publică oarecare, chiar și a unui autor din România, pentru ca acel autor să trăiască decent din scris și să capete, la rîndul lui, un respect față de sine însuși. Am fost la Paris și am văzut un tîrg plin de lejeritate, în care oamenii din industria cărții se celebrau de fapt între ei, se felicitau reciproc pentru un destin fericit, legat de carte, și unde un star precum Orhan Pamuk era privit în primul rînd cu simpatie, nu cu idolatrie, așa cum reacționam noi, adolescenții anilor ’90, la o întîlnire cu orice scriitor, indiferent de valoarea lui, doar pentru că aveam ocazia nesperată de a întîlni scriitori „vii“. Și am mai fost la Madrid, la Feria del Libro, unde tîrgul se desfășoară într-un parc fabulos, iar ideea de lectură e asociată în mod direct cu cea de relaxare, de picnic la iarbă verde, cărțile nu sînt niște obicte intruzive în viața noastră, fac parte dintr-un ritual al stării de bine.

Mă consider un om norocos pentru faptul că am avut ocazia să compar, să-mi dau seama de ce lucrurile de aici stau așa și nu altfel, că cititul în sine ține de educație și are o legătură directă cu normalitatea unei societăți și că, din păcate, va mai trece ceva timp și cîteva generații pînă cînd vom ajunge o țară de cititori dedicați. Pînă atunci nu ne rămîne nouă, un număr infim de locuitori ai acestei țări, decît să ne bucurăm de tîrgurile de carte pe care le avem, de sărbătoarea numită Bookfest sau Gaudeamus.

Foto: Inquam photos

Mai multe