De ce nu mi-a plăcut la Roma? (II)
În continuarea poveștii mele despre Roma (de fapt, o experiență pur personală) voiam să ajung la niște concluzii, însă pînă atunci mă gîndesc să vă povestesc altceva care are o legătură indirectă, dar semnificativă, cu faptul că nu mi-a plăcut la Roma. Pe Facebook sînt înscrisă de ceva timp pe un grup de travel, oamenii își dau unii altora ponturi legate de vacanțe, își scriu impresiile de călătorie etc. Inițial mi s-a părut un grup decent, treceam cu vederea unele întrebări agramate de tipul „Se merită să merg în Grecia în extrasezon?“, intram zilnic pe grup pentru că îmi dădea un sentiment plăcut și reconfortant de vacanță, l-am recomandat și prietenilor mei. Eram mai mult chibiț, rareori mai postam și eu cîte ceva. Proaspăt întoarsă de la Roma, mi-am zis să-mi pierd un pic de timp și să scriu și eu o postare prin care „să împărtășesc experiența mea“, poate va fi de folos și altora. Textul a fost abordat mult mai „tehnic“ decît cel de săptămîna trecută din Dilema veche, m-am gîndit că cititorii sînt alții și caută informații, în primul rînd – așa că am dat acolo niște prețuri, niște cifre (pentru că Roma este, de fapt, și despre cifre), cît costă o porție de paste, respectiv cel puțin 10 euro cam peste tot, o pizza, cam tot așa, un pahar de vin, vreo 7 euro, și am recunoscut că mi s-a părut un oraș scump, pe alocuri mai scump decît Parisul unde, în Cartierul Latin, de pildă, poți mînca destul de bine un meniu de 10-12 euro, ca să nu mai vorbim despre Viena, unde chiar în centru poți găsi niște autoserviri minunate.
Am povestit despre experiența mea legată de cazare, un B&B bine cotat pe booking.com (50 de euro camera single), unde am vînat purici în pat (motiv pentru care am plecat cu trei zile mai devreme, plină de mușcături), despre fata care administra pensiunea și care venea acolo doar dimineața, fix o jumătate de oră, adică în timp ce-și plimba cîinele și era îmbufnată pentru că trebuia să ajungă la al doilea job, mai important, desigur. Despre transportul în comun care mi s-a părut haotic, despre faptul că se cam fură – să fie atenți la genți și poșete –, despre lipsa toaletelor publice. Cred că am povestit și despre indianul de la magazinul din colț de unde îmi cumpăram apă seara și care părea drăguț și amabil, așa că ne-am conversat tot drăguț și amabil despre India și despre dorul lui de casă, pînă cînd în a treia seară a insistat să-mi arate nu știu ce în depozit și mi-a pus o mînă pe un sîn, apoi a trebuit să ocolesc colțul ăla și magazinul, mi-era mie rușine de rușinea lui. Am mai scris și cîteva observații generale – eram doar pentru a doua oară în Italia și după Sicilia, care îmi plăcuse la nebunie, mi se păruse un loc cald, onest, autentic, am găsit un oraș extrem de comercial, sufocat de turiști, haotic, aglomerat, obositor și care, din punctul meu de vedere, și-a pierdut autenticitatea (poate doar pe străduțe mai puțin invadate de tipul via Margutta să o mai regăsești). Însă observația rămîne valabilă pentru toate orașele mari – destinații mainstream, poate o soluție absurdă ar fi „să se închidă“ măcar o lună pe an, așa cum se închid muzeele lunea, pentru mentenanță, să le lase timp locuitorilor să se bucure de orașul lor, să-l redescopere și să-l ajute să-și recapete personalitatea. Am mai scris probabil și despre amabilitatea forțată a tuturor celor care lucrează în servicii pe care i-am întîlnit, despre lejeritatea tipic italienească „jucată“, e doar un rol care dă bine, despre toți acești oameni plictisiți, de fapt, de turiști care cîștigă și ei o pîine.
Din toate aceste motive, Roma m-a dezamăgit. Am precizat, totuși, că în textul meu este vorba despre orașul Roma de astăzi, nu despre tot ce înseamnă el ca istorie, arhitectură, artă, civilizație. Un oraș este în primul rînd o stare pentru cel care îl vizitează, dacă ajungi acolo și nu te simți bine sau te prefaci că te simți bine, la ce bun? Am încheiat postarea cu cîteva fotografii din puținele locuri care mi-au dat într adevăr acea stare de bine pe care o căutam. Ce a urmat a fost neașteptat pentru mine și m-a năucit. Am fost pusă la zid, mitraliată, lapidare în piața publică (nu din Roma, ci din mediul virtual). Cum îmi permit să spun că nu mi-a plăcut la Roma?! Probabil că postarea e o glumă, e la mișto, iar dacă nu este am fost acolo degeaba, n-am înțeles nimic. Au urmat zeci de comentarii ale unor domni și doamne, turiști iubitori de frumos care au încercat să-mi „explice“ pe diferite tonuri care mai de care mai agresive că Roma este Superbă și Magnifică, iar eu sînt de vină, nu sînt în stare să-i văd toate aceste calități la superlativ sau poate sînt într-o perioadă proastă a vieții mele, așa că ar fi mai bine să stau acasă. O „colegă“ de breaslă, de la o revistă tip tabloid, mi-a scris că „Roma e plină de istorie, de artă, de Michelangelo... de care tu probabil că nici n-ai auzit!“, iar o bloggeriță de travel pe al cărei blog am intrat de curiozitate și am citit niște informații luate cu copy/paste de pe Wikipedia și îmbogățite cu cîteva „expresii frumoase“ m-a apostofat: „Ești praf! Mai încearcă cu o altă abordare!“ Rareori mi-a fost dat să văd o revărsare mai mare de ură și de furie, aproape că am simțit-o fizic, pe un grup de travel, din cauza unui biet oraș. La un moment dat, am fost tentată să răspund la unele comentarii, iar cînd am tentația asta îmi dau seama că fac o mare greșeală și că e cazul să anulez totul. Așa că am șters cuminte postarea și am reluat subiectul în rubrica mea din Dilema veche, sperînd că cel puțin aici voi avea parte de alți cititori care pot accepta o părere diferită de mainstream, iar dacă nu sînt de acord cu ea, o pot combate la un mod civilizat, cu decență. Ei bine, experiența mea de pe grupul de travel s-a dublat în comentariile de pe pagina de Facebook a revistei, ura și agresivitatea au revenit cu o și mai mare intensitate. Tot mainstream este să te tragi de șireturi cu autorii, deși nu i-ai cunoscut niciodată, îi abordezi cu „băi, Adino“, „bre, Pleșule!“ etc., să le spui pe un ton superior că scriu „compuneri“, să faci tu, în calitate de comentator, așa-zise parade de erudiție (da, tu știi perfect ce conține „pachetul“ Roma, un pic de Michelangelo, un pic de Caravaggio, ceva Fellini etc.) Relevanța comentariului nu mai are nici o importanță, important este atacul la persoană. Voi da un singur exemplu de aici: „Tu nu meriți să ai bani de vacanță! Stai dracului în București!“ De obicei, sînt imună la comentarii, știu că mulți comentaci nici măcar nu citesc în întregime articolele, ci doar se trezesc vorbind. Totuși, de unde atîta răutate?
Întreaga poveste m-a afectat și m-a întristat mai mult decît era cazul, mai ales că nu era vorba de-o problemă gravă și actuală a umanității, ci despre un oraș străin aflat la peste o mie de kilometri depărtare cu care mulți dintre noi nu avem nimic în comun. Inițial, nu am vrut să mai scriu continuarea primului text, nu-i mai vedeam rostul, apoi m-am gîndit pentru prima oară la modul serios dacă îmi mai doresc să scriu săptămînal la gazetă. Da, ce rost mai are din moment ce oamenii din zilele noastre nu mai acceptă păreri diferite de ale lor și de „adevărurile“, uneori verificate de ei înșiși, general valabile? Apoi, mi-am dat seama că există o legătură între toate aceste reacții și faptul că nu mi-a plăcut la Roma, căci de fapt vorbim despre aceleași lucruri – despre mainstream, „turism“ de masă, inclusiv pe Internet, despre clișee. Despre „expresii frumoase“ pe care ni le bagă în cap școala încă din primii ani, nu mai sîntem în stare să avem păreri proprii, nu mai știm să argumentăm, știm în schimb că poporul român e curajos și viteaz, că românii sînt ospitalieri și că Roma e „superbă și magnifică“. Mi-i imaginez pe toți acești turiști virtuali care și au revărsat ura asupra unui amărît de text mărșăluind fericiți pe străzile Romei, cheltuind 10-14 euro pe o porție de paste (care în mod normal nu merită mai mult de 5-6), „că e de la mama lor“, extaziindu-se la Colosseum și la Capela Sixtină, că așa „se cere“. Și nu, chiar nu vreau să fac parte dintre ei.
Foto: flickr