De ce nu, încă, religiei în şcoli

Aproape 90% din părinţi au semnat cererea de înscriere a copiilor lor la cursurile de religie. Susţinătorii introducerii acestei materii în programa şcolară, preoţi, părinţi, capi ai Bisericii, au clamat, pe paginile ziarelor şi pe ecranele televiziunilor: victorie! – credinţa în cele sfinte a învins! – sufletul de român ortodox nu s-a dat bătut! etc. Toate acestea, cred, nu pot avea decît următoarele concluzii: 1) tema predării religiei în şcoli a fost livrată pe piaţa dezbaterii publice nu ca temă a educaţiei contemporane, ci ca sămînţă de scandal pe terenul de luptă dintre asociaţiile „umanist seculare“ şi Biserică; 2) demersurile jurnalistice nu au reuşit să acopere toate aspectele practice ale acestei probleme, mărginindu-se doar la a consemna argumentele pioase ale Bisericii şi pe cele războinice ale ateilor; 3) mişcările de marketing ale preoţilor şi ale opozanţilor lor, care au racolat de o parte şi de alta a baricadei VIP-uri autohtone cu vocea mieroasă sau, dimpotrivă, grav-raţională, au transformat totul într-un concurs de wrestling. Aş mai adăuga că din aşa-zisele dezbateri a lipsit aproape cu desăvîrşire zona neutră, adică pedagogii, specialiştii în ştiinţele educaţiei, al căror punct de vedere preţios ar fi adus în discuţie, poate, cele mai importante întrebări: de ce religie în şcoli, care este beneficiul pentru copii, ce spun studiile despre efectele predării acestei materii în şcolile din România şi din alte ţări etc.

Revenind la prezent, la prezentul în care 90% din copiii ţării vor studia religia, rămîn întrebări importante fără răspuns. Iată, deci, de ce cred că religia nu trebuie, încă, predată în şcoli:

Pentru că nu există cadre preoţeşti pregătite să asume aceste ore. Şi cînd spun pregătite, mă refer la o specializare solidă în educaţia copiilor, la cursuri intensive de psihologie a copiilor pe diverse trepte de şcolarizare, dar şi la o înţelegere a religiei în termenii vremii de azi. Nici un conducător al Bisericii nu a reuşit pînă acum să ofere informaţii clare despre felul în care un preot devine profesor cu har pedagogic, şi nu numai cu cel dumnezeiesc. Mai mult decît atît, profesorii de religie afişează o siguranţă de sine, o certitudine că nu mai au nimic de învăţat care fac imposibil orice dialog pe această temă.

Pentru că nu există manuale de religie nici măcar decente: e plină presa de pagini de manual în care discursul teologic este mai curînd potrivit pentru populaţia pauperă din Burkina Faso decît pentru nişte copii care au de dus pe umeri, alături de părinţii lor, grave dezordini ale societăţii moderne.

Pentru că mesajele teologice transmise la orele cu pricina destinate celor mici „manipulează“ mai curînd emoţii primare, de tipul frica de Dumnezeu, teama de a nu fi izolat de comunitatea în care trăiesc, neîncrederea în cei cu alte convingeri religioase, şi nu atribute complexe, intelectuale, de tipul: curiozitate, interes, interogaţie, studiu individual, reflecţie.

Scopurile didactice aşa cum sînt ele descrise în programa de religie, sînt rudimentare: profesorii teologi vorbesc la tot pasul numai despre învăţătura lui Hristos care trebuie transmisă elevilor. Dar învăţătura lui Hristos a născut şi şcoli de pictură şi de filozofie, a născut universităţi şi prilejuri pentru studenţi de a cerceta şi reflecta la sensul vieţii nu numai cu instrumente religioase, ci şi ştiinţifice, a născut capodopere arhitecturale şi pagini de literatură excepţionale. Nimic despre toate acestea în manualele care îşi propun să îi formeze pe şcolari.

Aceste probleme rămîn acute, chiar şi după „victoria zdrobitoare“ în „referendumul“ religios. Iar pînă cînd nu vor căpăta un răspuns raţional, pragmatic şi înţelept, problema religiei în şcoli va rămîne deschisă.

Maria Iordănescu este psiholog.