De ce ne place shaorma cu de toate?
Am ajuns întîmplător într-un mall și mi-am zis că, dacă tot sînt acolo, ce-ar fi să-mi iau un junk food la pachet, că tot nu mai mîncasem așa ceva de prin 2017? Ce să fie? Multiple variante mi-au trecut prin minte – de la banala pizza sau aripioarele crocante tăvălite prin sosuri pline de E-uri, pînă la clasicul hamburger cu cartofi prăjiți. Am decis să mă inspir la fața locului și am urcat cu scara rulantă în „zona dă food“, oare așa se numește? Aici, alegerea a fost ușoară, pentru că aproape toate restaurantele, cu tot cu ofertele lor de meniuri, erau în așteptare de mușterii, în schimb oamenii, cîți or fi fost ei prin mall, se înghesuiau la shaorma, de parcă s-ar fi dat pe gratis. Bine, un anumit tip de shaorma, aparținînd unui lanț cunoscut de shaormerii, ințial „de cartier“, dar care a avut un succes atît de mare încît a pătruns și în lumea „comercială“. Alături mai era o shaormerie, mai de fițe, unde nu era nici o coadă, dar probabil că acolo unde se strînge multă lume se mănîncă mai bine.
Așadar, la coadă erau vreo 30 de oameni salivînd, în așteptare, însă totul a mers surprinzător de repede – comandai la casă, te așezai în fața tejghelei cu bonul în mînă și erai preluat rapid de către un shaormar. Vreo zece băieți foarte tineri, îmbrăcați în alb, făceau față cererii cu brio, n-am văzut nicăieri în România o făbricuță de shaorma atît de bine pusă la punct. În plus, erau zîmbitori și destul de motivați – la un moment dat, am asistat și la un soi de hei-rup colectiv, un strigăt de luptă ca acela al tribului de vikingi care pleacă pe mare, în cucerire. M-a impresionat. În mai puțin de cinci minute, mi-am preluat pachețelul și mi s-a urat „Poftă bună!“. La plecare, am trecut pe lîngă cei care se delectau cu shaorma pe la mese – am văzut tipsii uriașe, cele mai mari, cu cărnuri, mormane de cartofi prăjiți (și unele mititele de salată), sosuri roșii și albe care se scurgeau pe bărbii, adolescenți gălăgioși, cupluri tinere, ușor supraponderale, adică în curs de îngrășare, îndesîndu-și lipiile umplute în gură și privindu-se în ochi (după „tradiționalul“ film de la Multiplex), familii cu copii în care tatăl, cu porția cea mai mare, dădea startul la haleală. Totuși, uitîndu-mă mai bine, am observat că există o tipologie a consumatorului de shaorma – dintre toți cei de pe la mese, îți atrăgeau atenția grupurile mici de bărbați, doi-trei, 30-40 de ani, în principiu destul de slabi, dar cu burtă (știți forma aceea de pară pe care o ia la un moment dat un trup de bărbat – relativ subțire în partea de sus, însă cu un guguloi în față care nu reușește să sfideze gravitația și îi trage un pic în jos, așa că au un mers greoi, de urs, iar în guguloi sînt înfipte picioarele, ca scobitorile), care mîncau de parcă se băteau turcii la gura lor sau ca și cum ar fi tras o zi întreagă pe șantierele patriei.
Această imagine mi-a amintit de o altă poveste cu un grup de colegi, nu de birou, ci de cărat mobilă prin București, oameni tineri care mergeau cu o dubiță dintr-o parte în alta și ridicau sute de kilograme pe zi. Pentru a face față la așa ceva, aveau nevoie de mîncare consistentă (și ieftină) și care să se ingurgiteze rapid, între două livrări, așa că ajunseseră să cunoască pe de rost cele mai bune shaormerii din București. La unele erau abonați permanent, locuri obscure de prin Pantelimon, dar și din Băneasa, ajunseseră să facă ședințe cu șeful lor – tot un consumator de shaorma de primă mînă – între două îmbucături, la cele două-trei mese unite din shaormerie. Era rentabil, că plătea șeful. M am nimerit odată cu ei și așa am aflat și eu secretele shaormei perfecte „cu de toate“ – în primul rînd, să fie mare, cam cît un capăt de burlan, cu chestii îndesate în el, apoi carnea, în diferite combinații – cea pour les connaisseurs e vită cu oaie – și, nu în ultimul rînd, sosurile care fac diferența – de evitat shaorma cu ketchup și maioneză din comerț, sosurile trebuie făcute în casă, cu tot soiul de mirodenii pentru ca gustul să fie desăvîrșit. Mă uitam cum mîncau oamenii ăia ca niște zmei și la un moment dat mi s-a făcut silă de shaorma. Își luau cîte două, ca să se asigure, una era pentru drum și tot bordul dubiței lor era mînjit cu resturi de lipie și sos. Băieții se încadrau perfect în tipologia descrisă mai sus, însă ei într adevăr munceau mult, muncă fizică și pe bani puțini, și mi s-a părut destul de trist ca singura lor bucurie de fiecare zi să fie o shaorma cu de toate.
Nu sîntem o țară care să aibă o cultură a fast-food-ului. În anii comunismului, mîncarea stradală și fast-food-ul erau complet inexistente, fiecare gătea la el acasă din ce avea, la serviciu se mînca din pachet sau la cantina întreprinderii. Erau considerate evenimente ieșirile la restaurant, mai ales în vacanță, de pildă pe litoral, unde aproape toată lumea comanda „clasica“ ceafă cu cartofi prăjiți și salată de varză. Tot la mare, chioșcurile cu clătite sau vata de zahăr, înghețata la cornet, chiar și merele glazurate pe băț reprezentau un soi de avangardă a „fast-food“-ului românesc.
Primul hot-dog l-am mîncat la Budapesta, în 1990 – mi s-a părut cu totul special. Prin liceu, strîngeam bani cu două luni înainte ca să-mi duc prietenele la Mc sau la Pizza Hut, de ziua mea. Țin minte că odată am plecat la mare aproape fără bani, am suferit acolo de foame, dar de rezerva pentru ziua mea tot nu m-am atins. Un timp, fast-food-ul a însemnat un reper major al „civilizației“ occidentale care ajunsese, în sfîrșit, și în țara noastră. Însă shaorma cu de toate care, culmea, e venită din Orient (via Occident) a surclasat orice burger. Nu găsesc decît două explicații simple: conține exact acel „esențial“ după care un popor fără vreo cultură gastronomică rafinată a tînjit ani de-a rîndul (carne, cartofi prăjiți, pîine și salată… de varză) și, mai ales, satură pe deplin.
În timp ce românii se înfundă în continuare cu shaorma la fiecare colț de stradă, în țările de prin Vest, periferiile marilor orașe sînt împînzite cu localuri de familie unde fast-food-ul începe să se rafineze și să semene cu o mîncare comestibilă și sănătoasă. La Berlin, de pildă, am preferat să mănînc cu 4-5 euro de la -turci și arabi, în loc să aleg meniul standard cu specific nemțesc, de 10 euro – adică cîrnați, cartofi și varză. Kebabul lor are o vagă legătură cu al nostru – în primul rînd, cartofii prăjiți se vînd separat, la cerere, așadar predomină carnea și salata, variată și în cantități mari. Așadar, libanezului care are pe Calea Moșilor un chioșc cu o decentă mîncare tradițională nu i s-a părut deloc ciudat cînd i-am spus că nu vreau cartofi. De altfel, la meniu, el oferă și orez libanez ca alternativă, însă românii nu se înghesuie. E un loc care îmi place, patronul gătește alături de angajați, știe să prepare cel mai bun humus din zonă și, cînd ia o pauză, mănînca cu poftă din mîncarea făcută de el, ceea ce e un semn că gustul e autentic. I am povestit că în Occident nu e la modă shaorma cu de toate, ca la noi. „Știu, dar ce să fac…?“, a spus el cu tristețe. „În România, e altfel… omul dacă dă un ban vrea să primească mîncare multă, și de aceea nu concepe fără cartofi!“ Mă întreb dacă, după atîția ani de comunism, am rămas într-adevăr o nație de nesătui și oare cînd „puțin și bun“ va conta mai mult decît „mult și prost“. Pînă atunci, shaorma cu de toate rămîne emblematică, iar bărbatul de vîrstă medie în formă de pară are după ce să rîgîie satisfăcut.