De ce ne este frică de vaci și de urși?

8 septembrie 2021   Societate

Am fost un copil citadin. Născut la Maternitatea Giulești și crescut prin parcările din spatele blocului unde asfaltul se întindea cît vedeai cu ochii, din loc în loc mai găseai cîte un petic de iarbă denumit pompos „părculeț”, aici își îngropau toți vecinii hamsterii și canarii copiilor, transformînd locul într-un cimitir ad-hoc pentru animale. Eu însămi am avut doi hamsteri care au locuit pe rînd într-un borcan mare pentru murături, pe micul Bambi l-am iubit cel mai mult, a murit electrocutat de la un fir electric pe care l-a ros la prima și singura lui plimbare în necunoscut, prin apartamentul nostru cu trei camere, „cu gresie, faianță, tapet și alte îmbunătățiri”, cum se spunea pe atunci. Am avut și pești, în același borcan, de data aceasta plin cu apă, în loc de talaș, ăștia au murit cel mai repede. Singura noastră încercare de a avea un cîine la bloc – ca orice copil, de fiecare dată cînd eram întrebată „Ce vrei să-ți aducă Moș Crăciun?”, răspundeam „Un cățel!” – s-a soldat cu un eșec; pe Nola am dat-o după nici două săptămîni pentru că rodea papuci. N-am suferit prea mult. Am avut o pisică și pe-asta am dat-o, după ea am plîns un pic, însă mama mi-a explicat că trebuia să scăpăm de ea pentru că taică-miu suferea de o boală „gravă” care se numea „alergie la părul de pisică”. Cred că animalul care a rezistat cel mai mult a fost un iepure, l-am crescut de mic pe balcon pînă cînd s-a făcut ditamai iepuroiul, uneori pleca în mici excursii prin alte balcoane și trebuia să-l căutăm prin tot blocul. Dar era simpatic și se atașase de noi în măsura în care un iepure poate să se atașeze de om. Cînd am plecat în vacanță, l-am cazat temporar la țară, la o colegă de serviciu de-a maică-mii, iar la întoarcere am aflat cu tristețe că iepurele Pufi nu mai este, cică l-ar fi mîncat șobolanii, însă eu cred și acum că l-au mîncat oamenii ăia de la țară, pe lîngă că era blînd, mai era și destul de dolofan, iar anii ʼ80 erau vremuri de foamete.

Cam astea au fost puținele mele experiențe cu animale din copilărie. În toate timpurile, nu doar în cele comuniste, copiii își doresc în mod instinctiv să interacționeze cu animale, să le atingă, să comunice cu ele, iar aceste legături se pierd la maturitate, primele lor povești de ieri și de azi sînt povești cu animale, de la cățelușul șchiop la bravul Dominic, cățelul cu nervi de oțel, de la pisicile aristocrate la leneșul Garfield. Din păcate, nu am avut nici bunici la țară, cum aveau mulți copii din București cu origini rurale, erau de fapt prima generație citadină get-beget. Ca și copiii de astăzi, nu prea știam cum arată o vacă sau o capră decît tot din cărțile cu povești, cei de acum știu din reclamele în care apar văcuțe mov. Prima dată cînd am văzut o vacă în carne și oase, pe la patru ani, într-un sat din Munții Apuseni, mergînd legănat pe uliță cu ugerele pline, m-am înspăimîntat de-a dreptul – eram convinsă că vine direct spre mine ca să-mi facă de petrecanie, ceea ce nici n-ar fi fost prea dificil pentru ea, avînd în vedere că era cît un elefant. Sau cel puțin așa îmi imaginam eu că trebuie să arate un elefant, copiii nu prea știu să aprecieze mărimea sau micimea, orice poate să li se pară la un moment dat urieșesc. De atunci am rămas cu o frică de neînțeles legată de vaci. Mi-e frică și de cai – singurul cal de care m-am apropiat vreodată, la o herghelie din Bărăgan, m-a azvîrlit din spinare, deși se pare că era cel mai docil cal din herghelie, nu știu de ce l-or fi apucat hachițele tocmai cu mine, o fetiță de șase ani din București. Acum îmi plac caii, îmi place să văd cai, însă departe, pe un fundal, într-un decor. De fapt, dacă stau și mă gîndesc bine, orice animal domestic care depășește dimensiunea unei pisici îmi creează o senzație de anxietate, chiar și curcanii, nu se știe niciodată cît de al dracului poate să devină un curcan! Cumva e firesc să fie așa, așa se întîmplă cu toți cei pentru care lumea urbană și cea rurală n-au avut nici un punct de tangență. Pentru mulți dintre noi (și pentru copiii noștri), „la țară” reprezintă un soi de Celălalt Tărîm care nu are nici o legătură cu realitatea, plin de potențiale pericole și unde există niște obiceiuri barbare, de pildă se taie găini. Și porci. Chiar mă întrebam în timp ce scriam articolul din numărul precedent: cîți dintre voi au tăiat vreodată o găină? Desigur, mîncăm găini și porci, și cîte un biftec în sînge, dar cîți dintre noi mai facem legătura între friptura din farfurie și animalul viu? Acesta, la nivel mental, de fapt nu mai există, n-a existat niciodată pentru că nu am avut nici o legătură fizică cu el, nu știm ce este. Ca să nu mai vorbim de animalele sălbatice care sînt de-a dreptul animale fabuloase, imaginare sau rareori poze de la Zoo, umbre palide ale lor, în captivitate. Cîți dintre voi au văzut vreodată un lup în carne și oase? Eu, una, nu mi-l amintesc decît pe cel din „Scufița Roșie“, un lup ficțional. În ultima vreme e o adevărată isterie legată de urși, însă cîți dintre voi v-ați întîlnit într-adevăr cu un urs într-o drumeție montană (în afară de urșii cerșetori de pe Transfăgărășan)? Toate fricile astea ale oamenilor trăiți în orașe sînt exacerbate tocmai pentru că, deși invadăm habitate, tăiem copaci, facem drumuri, construim, ne dorim să ne petrecem timpul „în natură”, ne-am îndepărtat atît de mult de natura aia încît uneori nici n-o mai recunoaștem.

Eram anul acesta la mare, cînd o fostă colegă de liceu pe care n-o mai văzusem de mai bine de 15 ani, mi-a scris ca să ne invite să trecem și pe la ferma lor de la Arsa, un sat de care nu auzisem niciodată, aflat la vreo 12 kilometri de Mangalia, în Dobrogea „profundă” pe care o iubesc atît de mult. Pentru mine, Dobrogea e un miraj, parcă nu e din România, parcă e o bucățică ruptă din altă țară, din podișul Anatoliei, iar drumul în sine pînă la Arsa, trecînd prin Limanu, apoi traversînd cîmpuri pustii, departe și totuși aproape de haosul turistic de pe litoral, simțindu-se încă mirosul sărat de mare, a avut un farmec aparte. Nici satul nu are nimic turistic, are însă o unică atracție – ferma lor, au numit-o Ograda Veseliei. Cum o fi ajuns colega mea tocmai la Arsa? – m-am întrebat eu pe drum și m-am lămurit repede; soțul Andreei e de aici, din Arsa, au cumpărat un teren și s-au gîndit să facă o mică fermă pentru recreere, un loc educativ pentru copiii de la oraș unde să interacționeze cu animale domestice, adică nimic nu se taie aici, nici un animal nu se sacrifică, e doar pentru privit. Copiii pot să vadă printre altele căprițe (dintr-o rasă adorabilă de capre pitice), oi, porci, iepuri, găini de diferite rase și bibilici, fazani, un măgăruș, precum și cea mai frumoasă vacă pe care am întîlnit-o vreodată, m-am apropiat timid de ea, învingîndu-mi cumva teama din copilărie. După un tur al fermei, ne-am așezat la clasica masă de lemn de sub nuc, era o după-amiază de arșiță și era o liniște de țară din aia binecuvîntată, o liniște plină, de fapt, de zgomote care te relaxează și care nu pot fi surprinse de om decît prin onomatopee stupide – behăit de oi și de capre, cotcodăceli, muget și ciripeli, nimic disonant, nici o drujbă, nici o bormașină, desigur erau și două pisici ale casei care ni se frecau de picioare. Și atunci m-am gîndit: oamenii ăștia care nu cîștigă mai nimic din ferma lor de recreere și educativă (mai ales că nici nu există programe naționale care să aducă copii în astfel de locuri într-un soi de „școala altfel” care uneori nici măcar nu se face, li se dă la liber la televizor și tabletă unde să vadă vacile mov) și care trăiesc din cu totul alte profesii, IT sau mai știu eu ce, și-au făcut aici, cu mîna lor, un mic paradis. Nu în Maldive, nu în Caraibe, în satul Arsa, județul Constanța. Nu e „instagramabil”, nu are palmieri și apă turcoaz, însă e autentic. Însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost fetița lor, motivul pentru care am scris, de fapt, acest text – o fetiță timidă și care citește mult, exact așa cum eram și eu cînd eram copil. O fetiță care se simte cam singură la ferma părinților ei, e venită „de la oraș” și îi e greu să se împrietenească cu copiii din sat, cu copiii din tribul de pe Tărîmul Celălalt unde e plin de obiceiuri barbare. În schimb, se împrietenește cu animalele și chiar scrie o carte despre căprița Mica, respinsă de mama ei cînd era mică și care a ajuns să se țină scai după oameni, să le caute compania și să-i iubească, aproape că le vorbește cu grai omenesc. Nu știu ce va face copilul ăsta în viață, însă cu siguranță va fi un om bun.

Foto: wikimedia commons

Mai multe