De ce iubim Europa?
Mă pregătesc pentru o excursie într-un mare oraș european unde n-am mai fost pînă acum și m-am gîndit să trec în revistă cîteva lucruri pe care le fac atunci cînd călătoresc în locuri mai mult sau mai puțin cunoscute. N-am ajuns niciodată pe un alt continent și, pe măsură ce trec anii, curiozitatea mea legată de țări îndepărtate a început să pălească. O fi un prim semn de bătrînețe, habar n-am, sau mă obișnuiesc treptat cu ideea că e posibil să nu să ajung niciodată în India sau în Noua Zeelandă, ceea ce mi se părea de neconceput la 20 de ani, cînd voiam „să mă fac“ (mai în glumă, mai în serios) globe-trotter. Pe de altă parte, redescopăr de fiecare dată Europa noastră cu aceeași încîntare și-mi dau seama că am avut norocul să ne naștem într-una dintre lumile bune posibile. Uneori uităm faptul că avem aici de toate, la doi pași – de la istorie, artă, arhitectură la mare, munte, peisaje și diversitate culturală. Eu, una, cel puțin, m-aș plimba prin Europa la nesfîrșit, fără să mă plictisesc vreodată, trecînd cu piciorul dintr-o țară în alta, pentru că, din fericire și spre deosebire de alte continente cu țări despărțite de ziduri și garduri din sîrmă ghimpată, la noi nu mai există granițe, ceea ce din nou mi se pare un mic miracol al zilelor noastre. Așadar, iată cîteva lucruri pe care le fac întotdeauna în plimbările mele prin Europa și care fac diferența între o vacanță oarecare și o călătorie cu sens.
● Mă uit la oameni. Totul a început de la prima mea „ieșire“ în Occident, tîrziu, pe la 25 de ani: după ce am aterizat și înainte de a mă îndrepta spre hotel, m am așezat la masa unei braserii din Gara Centrală din Bruxelles, mi-am luat o bere la halbă, perfectă, și nu m-am putut desprinde de acolo multă vreme. După ce trăisem o copilărie în care noi toți eram la fel, purtam aproape aceleași haine, aceleași treninguri bleumarim, scămoșate, la ora de sport, nu mi-aș fi închipuit că există pe lume atîta diversitate. Tînărul negru care a ridicat de jos moneda de 50 de cenți pe care o scăpasem din greșeală și mi-a întins-o zîmbind. Băiatul maghrebian care a încercat să mă agațe, spunîndu-mi, într-o engleză aproximativă, că-i plac cerceii mei. Negresa cu fundul bombat care împingea un cărucior cu un copil și după care se întorceau discret capetele tuturor bărbaților din preajmă. O mamă chinezoaică ce își certa fiica adolescentă în chineză. Trei bărbați agitați la costum, genul corporate sau funcționari europeni, care trebuiau să prindă trenul de Strasbourg, dar tot și-au făcut timp pentru o bere, la bufetul gării. Chelnerul în jur de 60 de ani, cu chelie, scorțos, cu un șorț la brîu, deși mă aflam teoretic într-o bombă, care m-a întrebat dacă mai vreau o halbă și n-am putut să-l refuz. Pentru mine, totul a fost un spectacol. De atunci, oriunde mă duc, oricît de grăbită aș fi să vizitez muzee care se închid la o anumită oră, să ajung la workshop-uri sau să prind avioane, tot mă opresc ca să privesc oamenii, să decupez scene, să ascult frînturi de conversație uneori în limbi total necunoscute, însă dacă sînt foarte atentă, reușesc să deduc contextul, să pricep cîte ceva, pornind de la puținele cuvinte care seamănă cu ale noastre. Privind toți acești oameni din Europa, relaxați, autentici, devin din nou conștientă în ce închisoare am trăit de fapt în România, vreme de 40 de ani. Și uneori, raportîndu-mă la acel trecut, mă emoționez pînă la lacrimi.
● Evit locurile turistice. Nu le bifez, nu le trec pe nici o listă, dacă ajung la ele, ajung absolut întîmplător, o iau aiurea pe străzi, uneori fără să mai deschid Google Maps. Evit autobuzele Hop On Hop Off, croazierele drăguțe pe Sena, pe Spree, pe Vltava. Doar la Viena am luat tramvaiul turistic, Vienna Ring Tram, era martie, ploua mărunt și era atît de frig încît simțeam nevoia să mă încălzesc. Cînd ajung acasă, îmi dau seama cîte „obiective“ am ratat de fapt, dar nu-mi pare rău, e un motiv în plus să mă întorc. Caut locurile cu atmosferă, din punctul ăsta de vedere iubesc Berlinul pentru că orașul nu este o înșiruire interminabilă de „obiective“, cu o masă amorfă de turiști care se deplasează de la unul la altul, în linie dreaptă. În Berlin, locurile de vizitat sînt împrăștiate prin oraș, poți merge pe jos ca să descoperi cartiere, viața, sau poți lua S-Bahn, pentru o privire de ansamblu asupra orașului. Și pentru atmosferă. Atmosferă din plin este și în metroul din Paris, așa cum e el, murdar și aglomerat, cu sute de trepte pe care le urci și le cobori atunci cînd schimbi trenurile. Aproape în fiecare vagon de tren se cîntă, mai bine sau mai prost – șansonete, jazz, blues, sax, vioare, tobe, ritmuri africane.
Nu prea mă dau în vînt nici după muzee. Dacă stau puțin, două-trei zile, aleg un singur muzeu și niciodată pe cel mai faimos. Musée d’Orsay, în loc de Luvru (am fost deja de două ori, a doua oară m am dus direct la expresioniști, în Luvru, în schimb, n-am intrat niciodată). Thyssen-Bornemisza, la Madrid (un muzeu fabulos, de fapt o lecție completă de istorie a artei de la Evul Mediu la contemporani), în loc de Prado. Doar la Viena am făcut greșeala să merg la Kunsthistorisches Museum, m-a plictisit. Uneori, dacă e vreme frumoasă, renunț și la muzeul ales, unicul, mă așez pe o bancă în fața lui și rămîn acolo pentru o vreme.
● Mănînc (și beau). Mănînc fără să fiu o gurmandă, însă încerc de toate, de obicei la cîrciumile cu două-trei mese în stradă. Îmi ia destul de mult să aleg un loc, dacă mi-e foame, mă învîrt cel puțin o jumătate de oră pe străzi pînă mă hotărăsc unde. La Madrid, aproape că m-am rătăcit pe străduțele de pe lîngă Puerta del Sol pînă cînd am intrat întîmplător într-un gang și am ajuns într-un soi de curte interioară unde erau trei restaurante diferite. La unul singur era gălăgie și se rîdea mult, bunici, părinți, copii, cîte trei generații la o masă, mi-am dat seama că era duminică – cu siguranță că ieșiseră familiile în oraș. M-aș așezat acolo și într-adevăr am mîncat cea mai bună paella din viața mea. La Paris aș merge oricînd în Cartierul Latin pentru un meniu de 10-15 euro. La Berlin am mîncat cel mai bun kebab și cel mai bun sushi, în schimb cîrnații cu cartofi și cu varză călită nu mi-au spus nimic. La Porto mîncam la prînz sandviciuri cu carne de vită într-o bodegă unde veneau numai muncitori în construcții. Și acum mi-a rămas gîndul la niște pești care se frigeau pe un grătar improvizat în fața unui bloc din Vila Nova de Gaia, ce-or fi fost? – semănau cu sardinele. Cînd ne-am întors din scurta noastră plimbare pînă pe plajă, îi vînduseră pe toți, bucătarii de ocazie stăteau tolăniți la umbră, își începuseră siesta, de fapt n-am mai găsit nimic de mîncare pe nicăieri, ne-am mulțumit cu o salată. De băut, beau ce bea toată lumea – bere în Germania, Austria, mai ales în Cehia și Slovacia (care mie, uneia, mi se pare the best, poți să bei oricît, a doua zi n-ai nimic), vin la pahar în Franța și la carafă în Italia, vin de Porto la Porto, dar și caipirinha, seara, pe malul fluviului, rachiuri italienești cu nume dubioase, necunoscute, alături de piețarii din Ortigia (Sicilia), la bufetul pieții. Cam peste tot în Europa noastră, alcoolul devine un liant, împrietenește oameni care nu se cunosc, dar împart aceeași masă, face parte din socializare. Poate din acest motiv nu mă atrag deloc țările arabe, fiindcă un strop de alcool la momentul potrivit sporește farmecul oricărei călătorii.
● Merg pe jos. Kilometri întregi. Iau autobzul sau metroul în ultimă instanță, cînd chiar nu mai pot, sau seara tîrziu, cînd îmi dau seama că voi face ore pe jos pînă la hotel. Aproape orice oraș din Europa se poate vedea mai bine la pas, mai mult decît atît, există și trasee pedestre între orașe, la care visez. Cînd obosesc, lîncezesc prin parcuri unde oamenii stau lungiți pe iarbă, citesc, mănîncă, beau vin, îmi amintesc de interdicțiile din parcurile noastre, „Nu călcați iarba, nu rupeți florile!“, și zîmbesc. Nicăieri nu te simți mai liber decît în parcurile din țările din Vest, unele dintre ele păduri în toată regula, cu castele și lacuri. Unul dintre preferatele mele este El Retiro din Madrid, un parc unde are loc anual și un tîrg de carte în aer liber care durează două săptămîni. Ies oamenii în parc, la picnic sau la un pahar de vin, la terasă, mai cumpără și o carte sau participă la lansări, vin și copiii cu școala, totul e relaxat, nimic nu are un aer oficial, poate că asta ar trebui să fie, de fapt, o relație de succes între un act cultural și unul public. Și apropo de relaxare, un alt loc preferat este aeroportul dezafectat Tempelhof din Berlin, un simbol nazist transformat în parc, cu grădini și locuri de picnic, pe fostele piste de avion se dau copiii cu rolele și cu bicicletele… ce poate fi mai frumos de atît?
Foto: wikimedia commons