De ce, dacă treci munții Carpați, ai senzația că ai nimerit într-o altă țară?

Întîmplarea a făcut ca în ultimul an să am drum cel puțin o dată pe lună în Ardeal și să stau mai mult timp acolo, în zona rurală. Într-adevăr, există multe diferențe între Cluj și București, însă aici nu vorbim despre Cluj. Clujul e trendy chiar și pentru bucureșteni. E un oraș deja cosmopolit, cu un spirit al lui (pe care l-a avut, de fapt, dintotdeauna datorită mediului universitar și a vieții studențești) și care, în zilele noastre, arată din ce în ce mai bine și oferă oportunități, în mare parte datorită unei administrații locale coerente, dar și unor cetățeni cu simț civic. Însă Clujul nu reprezintă Ardealul, e un „caz“. Nici Sibiul, nici Oradea, nici Alba Iulia sau Tîrgu Mureș nu reprezintă cu adevărat Ardealul, fiecare oraș are un specific și particularități. Totuși, dincolo de aceste orașe mai mult sau mai puțin turistice, dincolo de niște sate pitorești părăsite de sași, promovate ulterior de personalități precum Prințul Charles, care și-au regăsit o stare de bine printre dealurile din podiș învăluite în pîcla lor albăstruie, la apus, Ardealul tot rămîne România în cea mai bună dintre variantele ei de acum. Nu vreau să jignesc pe nimeni – pe moldoveni, pe olteni, pe dobrogeni (am o slăbiciune pentru Dobrogea), pe regățeni, cu o personalitate aproape inexistentă, ce-i drept, mai ales în ultima jumătate de secol. Nu-i mai pomenesc și pe bănățeni, căci îi includ în povestea cu Ardealul, deși mă vor contrazice. Iar tot discursul ăsta cu „țările“, cu provinciile istorice, cu apartenența, ține doar de mîndria locală și mi se pare desuet. Ce să mai zicem de China atunci și de provinciile ei, de zecile de dialecte, de oameni care nu se înțeleg unii cu alții deși vorbesc aceeași limbă? Noi ne înțelegem unii cu alții, sîntem o țară mică în comparație cu China și chiar cu Germania, și totuși, de cum treci Carpații (era să scriu „codrii de aramă“, grație clișeelor și citatelor din literatura română care ne-au fost băgate în cap în anii de școală), se simte altceva.

În călătoriile mele spre Ardeal, cel mai mult m-a deranjat lipsa drumurilor, desigur. Totul e imprevizibil, poți face uneori șase ore cu mașina, alteori 9-12 ore, depinde de noroc. Așadar, e o țară ruptă în două la propriu și asta nu mai ține de nici un naționalism local. La un moment dat, diferențele încep să se simtă, cumva insesizabil, la început, depinde pe unde o iei. Sînt două drumuri mari și late, Valea Jiului nu prea se pune, iar Transalpina și Transfăgărășanul nu sînt drumuri, sînt destinații turistice. Dacă ești neinspirat și o iei pe Valea Prahovei, după ce-ți epuizezi toți nervii la trecerile de pietoni din Comarnic și Bușteni, scapi și de Predeal și de tot acest „paradis“ turistic supralicitat și kitsch, ajungi la Brașov, care, din punctul meu de vedere, e o țară „neutră“ și începi să simți un pic Ardealul pe la Codlea sau Ghimbav, depinde în ce direcție o iei. Drumul e în continuare la fel de aglomerat, dar mai relaxat, parcă oamenii care se opresc pe la popasuri mai și zîmbesc, parcă ospătarii de la aceleași popasuri nu-ți mai aduc chiar în scîrbă cafeaua la masă. Vocile cîntate ale celor de la benzinării sînt un pic mai respectuoase. Parcă pe marginea drumului e mai curat. Și ca să continuăm în aceeași notă, ușor ironică, oile de pe dealuri îți par mai îngrijite și mai grase (unu-i moldovan, unu-i ungurean… revenim la citatele și clișeele de școală), parcă porțile mai ascund ceva din măruntaiele caselor, nu mai e totul la vedere, beția oamenilor de la crîșma satului e mai tihnită, de fapt nu mai e chiar ciopor la crîșmă ca în sud, doar doi-trei bețivi care nu zăbovesc cu orele, cîmpul pare mai îngrijit etc. Dacă ești din nou neinspirat și o iei pe dincolo, pe Valea Oltului, pe șoseaua încărcată pînă la refuz de TIR-uri, pe unde se merge cu maximum 60 la oră, diferențele vin mai repede și sînt mai vizibile. După ce treci de localitatea Boița (de unde provine o stră-străbunică a mea), apoi treci prin încă enigmaticul pentru mine Tălmaciu (enigmatic pentru că nu i-am cercetat etimologia, prefer să-mi imaginez tot felul de povești), deja e altceva. Te îndrepți spre Sibiu, începe Mărginimea care, cu satele ei, e Ardealul pur. Continuînd spre Sebeș și Alba Iulia, nu doar peisajul e diferit, ci și modul în care îți ies în cale satele care nu mai seamănă cu o înșiruire de case de-a lungul șoselei ca un maț lung, nesfîrșit, au mai multă personalitate, la fel și babele de la poartă care nu mai seamănă deloc, chiar deloc cu cele din sud. Sărăcie e și aici, dar parcă nu la fel de pregnantă, de demonstrativă. Oamenii par mai adaptați locului lor, mai cu rădăcini. Viața e mai dulce.

Totuși, toate acestea sînt suficiente pentru ca, după ce treci munții Carpați, să te simți într-o altă țară? Aș putea da mai multe răspunsuri, însă toate ar fi platitudini sau lucruri care s-au mai spus în diferite forme, începînd cu arhitectura, cu sentimentul de locuire, cu așezările grupate, cu senzația de burg, dar care este prezentă în toată Europa de Vest, de fapt, sub forme mai interesante, pînă la urmă te plictisești de ea. Există orașe în sud la fel de interesante, dar pe bucăți și într-un alt mod. De pildă, unul dintre orașele mele preferate din România este Brăila, așa cum este el, decăzut, lăsat în paragină. Apoi, o relativă izolare (valabilă și astăzi din motive de infrastructură inexistentă), nu treci munții decît dacă ai efectiv o treabă dincolo de ei, de fapt nici n-ai de ce să i treci. Cele două etnii, sașii și maghiarii, care oricît au cîrcotit unii și alții pe această temă, este mai mult decît evident că au ridicat partea asta de țară. Nu că ar fi ei mai grozavi. Însă te ridici, vrînd-nevrînd, pornind de o simplă comparație: de ce ungurul ăla e mai bogat ca mine? Pentru că muncește mai mult, hai să muncesc și eu, să demonstrez că sînt în stare de ceva. Și aici aș adăuga o notă personală pe care am observat-o în ultimul an – în Ardeal funcționează perfect sentimentul de rușine, de jenă față de ceilalți membri ai comunității. Poate că eu sînt un trîntor și am chef să stau toată ziua cu burta la soare, dar nu-mi permit atîta timp cît cutare face asta, cumătrul de peste drum face ailaltă. M-aș face de rîs. Așa că mă ridic din pat și fac și eu ce pot. De aici mai departe, intervin alte nuanțe – respectul față de cei care au, prin muncă cinstită, desigur (și o dezaprobare mai fățișă a hoției), mîndria de a avea și eu și, în final, un spirit comunitar. Hai să fim serioși, în sud, spiritul comunitar nu mai există de multă vreme! Și cum toate se leagă în buclă, administrațiile locale sînt alese nu neapărat în funcție de partid, ci în funcție de oameni, de ceea ce fac ei concret pentru comunitate. Iar cei din comunitate sînt mult mai critici în privința lor. Aș mai adăuga faptul că Biserica ortodoxă, cu îndobitocirea ei permanentă, dictată de „la centru“, e mai puțin prezentă, mai ponderată de prezența altor culte religioase, precum cel catolic și cel reformat. Adică nu are chiar monopol. Și, nu în ultimul rînd, îndepărtarea asta de „centru“, adică de București, cred că face bine la cap. Cu cît ești mai departe și mai peste munți, te simți mai liber să fii propriul tău factor de decizie, ești mai hotărît să-ți rezolvi problemele tale locale, să ai o viață culturală proprie, fără să ți mai pese că ea nu este difuzată în prime-time la TV. Din cauza tuturor motivelor enumerate și a altora care nu-mi trec acum prin minte, oamenii sînt mai prieteni unii cu alții. Și încearcă să se ajute mai mult.

Săptămîna viitoare plec din nou în Ardeal. De data aceasta, voi zbura peste munții Carpați, în 50 de minute voi fi acolo. Între Cluj și Viena deja există un tren decent și funcțional, legăturile sînt făcute, iar noi, cei din sud, zburăm spre Ardeal ca și cum am pleca în străinătate.

Foto: Castelul Hunedoara, wikimedia commons