De ce aş fi bucuros?

Mă gîndesc de cîteva zile că ar trebui să scriu un text frumos, festiv, plin de lucruri bune, pozitive. Pentru că Dilema a ajuns la jubileu. Îmi dau seama că nu am ce să spun mai mult și mai bine decît au spus deja alții.

Da, Dilema (veche) a împlinit 25 de ani. Mi se pare foarte mult. Și pentru istoria noastră în general (cum bine a spus Sever Voinescu la mica noastră aniversare: „România are 100 de ani; un sfert i-a petrecut cu Dilema), și – mai ales? – pentru istoria mea personală. Din 25, vreo 23 și ceva am fost și eu acolo, în redacție. Și cred că am fost foarte norocos. Am lucrat, la începuturile revistei, cu Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Alex. Leo Șerban, Teddy Sugar, Z. Ornea (ca să-i pomenesc doar pe cei care nu mai sînt printre noi). Ar merita să-mi scriu memoriile doar pentru a povesti ce fel de oameni erau și cîte am învățat de la ei. Am fost șeful lui Radu Cosașu, cel care a botezat revista (iar ăsta e un veșnic subiect de „dispută“ între noi: eu îi tot spun că prima dată l-am citit în Sportul, cînd aveam 12 ani și el semna cu pseudonimul Belphegor, iar el – ca orice mare scriitor – e preocupat de altceva: „cum, îți mai amintești că m-ai citit pe cînd semnam Belphegor?“). Am fost vreo 18 ani redactor-șef la revista fondată de Andrei Pleșu, care a avut ideea simplă și vizionară că e nevoie de o gazetă care să pună pe gînduri, să invite la reflecție, să creeze bucata ei de spațiu public în care oamenii își pot confrunta, cu seninătate și umor, opiniile diferite. Am fost adjunctul Elenei Ștefoi, care – știind cum se pun articolele unul lîngă altul pentru a alcătui o revistă – a dat linia editorială a Dilemei. Neavînd încotro, am învățat din mers să organizez festivaluri și evenimente culturale. Am asistat, apoi, la schimbarea din mers a echipei redacționale (citiți caseta tehnică din revistă, sînt acolo oameni unul și unul). Ar fi trebuit, așadar, să scriu un text cald și festiv. Considerați că micile însemnări de mai sus reprezintă exact asta: bucuria mea că am avut norocul să-mi împletesc viața cu a Dilemei.

Altminteri (că la noi, la Dilema, e și cu „altminteri“), cînd privesc în jur, nu prea am motive de bucurie. Acum 25 de ani, revista a apărut într-o societate cam otrăvită și cam isterică. N-aș zice că acum – în ciuda tuturor progreselor – lecția dialogului democratic și civilizat (pentru care s-a străduit Dilema) a fost învățată. Sîntem în Uniunea Europeană (ceea ce gazeta noastră a susținut tot timpul), dar riscăm să alunecăm oricînd în afară. Ne conduc niște inși care se înscriu perfect în tipologia omului fără dileme, schițată de dl Andrei Pleșu în articolul care a ținut loc de „program“ al revistei: „La limită, omul fără dileme e «Big Brother», Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atît cît îi stă în Putere. Şi atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă“.

De ce-aș fi bucuros, în aceste condiții? Simplu: pentru că revista a ajuns la 25 de ani. Și nu dă semne că ar vrea să se oprească. Și nici „dosul de palmă“ încă nu s-a arătat.