De bame mi-a fost frică o viață

Dar ce viață am avut eu cu bamele, o minune! Maică-mea m-a crescut fără parizer, cu mîncare de cartofi (Adina Popescu, o clipă, mi-ai făcut poftă, doar o clipă mi-am spus: cum ar fi?). Maică-mea m-a crescut fără pizza și fără cartofi prăjiți (hei, asta e vremea îndrăgostiților și Tache și Tincuța au avut grijă, erau mari meșteri!). Maică-mea m-a crescut cu mîncare de prune și de gutui. Cu bame. Cu mîncare de mărar. Dură. Cu tort-surpriză. Cu limbă și praz cu măsline. Și, să spun adevărul, nu mi-a plăcut nimic din toate astea. Așteptam în viața mea Crăciunul, cînd venea bunicul meu cu porcul în spinare, și Paștele, cînd venea Ionel cu mielul în spinare. Dar vremurile astea mi s au îngropat în celule, în limba care mi-e teuton a tot ce mi se pune pe masă. De bame mi-a fost frică toată viața. Și iată-mă în piață, față-n față cu bame. De trei feluri. Mici, medii și uriașe. Și mă bag la juma’ de chil de pitice. De ce? M-am gîndit la carnea multă a bamei. Cum s o fierb, dacă nu se fierbe? Cum s-o strig? Dacă nu aude? Așa că m-am trezit gătind bame. Obsesia tuturor e că-s băloase. Băloșenia lor e carne. Obsesia mea este că-s aspre. Și atunci am pus javrelele astea la fiert. Luasem de 4 lei, juma’ de kil de pitice, cît să nu regret, cît să pot rata. Și le-am dat la clocot cu două linguri de oțet. Și le-am lăsat în alchimia lor. Spre pierzania mea. Le văd clocotind. Mă uit și, sadic, le spun: zaceți încă un clocot. Luați de aici. M-ați terorizat destul o copilărie. Dar bamele, săracele, îmi aminteau de maică-mea. Ce, ele erau vinovate? Nu, capul meu era vinovat! Nu limba mea se temea de aspra bamă? Uite-mă în fața clocotului. Nu mă îndur. Mă îndur și sting focul. Se limpezește apa. Privesc bamele. Le dau la strecurat și le uit pe tocător să iasă patima din ele. Iau una și triumful e al meu. Istoria se schimbă. Nu-i băloșenie, nu-i pic de țep pe lungimea bamei. Le arunc neajutorate într-o cratiță. Tai două roșii, arunc o mînă de ulei. Am cîștigat. Bama e a mea.