De-ale vieţii, în autobuz

Doi ursuleţi polari dorm îmbrăţişaţi de mama lor. Par să fie tare mulţumiţi în blana albă, protejaţi de intemperii şi înconjuraţi de căldură. „Iubi, nu mai vreau să aud nici măcar că eşti în preajma individei ăleia. Nu vreau să ai nimic de-a face cu ea!“ Nu, nu e vorba de scene dintr-un teatru siropos. Ci doar de 133. Autobuzul care vine de la Gara Basarab şi ajunge pînă la Tineretului. „Sosire estimată: 18,09.“ Urşii şi a lor mamă reprezintă una dintre multele imagini ce se succedă în faţa ochilor trecătorilor pe ecranul din faţă.

Am fost unul dintre trecătorii norocoşi: am prins loc în faţă, chiar lîngă ecran. Şi alături de o doamnă destul de prezentabilă (fără să fie frumoasă), care a vorbit tot timpul drumului la telefon. Cu soţul. Şi drumul s-a dovedit… lung, infinit. Nu pentru că era „la-ntors acasă…“, ci fiindcă trecusem pragul orelor de vîrf.

De altfel, eu, una mă consider norocoasă că am reuşit să „prind“ autobuzul însuşi. Veneam dintr-o zonă care mi se păruse ciudată sau, mai curînd, ostilă: alta decît cele în care mă mişc de obicei. Îţi dădea senzaţia de „no man’s land“, pentru că era agresiv aglomerată (maşinile nu păreau să se sinchisească dacă era verde, treceau oricum) şi se construia excesiv (de aici noroiul, imposibilitatea folosirii unor trotuare, haosul şi lipsa de poezie). Strecurîndu-mă printre macarale, am fost condusă spre staţia de maşină de un „spirit bun“ al locului: o doamnă în vîrstă, minionă, dar sportivă, care mi-a făcut o foarte amănunţită hartă a locului, convinsă că eram din provincie… Un domn, de vîrstă medie, îmbrăcat în balonzaid, aleargă disperat pe carosabil. Să prindă ceva, probabil. După un moment, nu-l mai vezi. În locul lui apare o maşină gri (să fie Logan?), cu parbrizul spart. Prim-plan pe spărtura rotundă, ca o plasă de păianjen. Totul pe acelaşi ecran. „Nu trece dincolo! Traversează numai prin locurile amenajate!“ – spune vocea din off, de astă dată intransigentă. Radicală. Apreciez, într-un mod grotesc, jocul de cuvinte dintre trecerea străzii şi trecerea pe lumea cealaltă…

Îmi aduce aminte de filmele, de-a dreptul horror (cu cît, pe vremea aceea, erau cam singurele aparţinînd genului) care ni se dădeau la şcoală, ca să nu traversăm brambura. Cu mult sînge, cu tovarăşii de la Miliţie (care ne ţineau, la început, şi cîte un speech) şi structurate pe morala: „După faptă şi răsplată“. De altfel, tot de vremea comunistă se leagă şi primele mele atitudini, personale şi comunitare, faţă de autobuze: am învăţat că, dacă nu dai oarece coate şi nu te bagi, măcar discret, în faţă, nu prinzi autobuzul. Rămîi pe dinafară. O descurajatoare regulă care, din păcate, mai e valabilă şi azi. „Te stresează traficul cînd eşti la volan? RATB îţi oferă soluţiile optime pentru deplasările zilnice! Transportul public durabil în Bucureşti“ – îi dă înainte, nepăsător, ecranul. Pe harta albastră cu puncte galbene se conturează trasee roşii, se plimbă săgeţi verzi… Prin faţa ochilor noştri trec, în ritm alert, cămile pe fond de apus de soare, peşti înotînd veseli în oceanul bleu-transparent, cîmpuri cu rapiţă, avioane în picaj, un munte cu vîrful în nori, case albe cu bîrne din lemn...


Cea mai grozavă imagine mi s-a părut a aceloraşi cămile, din altă perspectivă: văzute printr-o scoică… Cred că tocmai ajunsesem pe la Moşilor şi doamna de lîngă mine spunea ceva despre nişte cifre colorate… de la bicicleta copilului. Ea o stricase, fără să vrea, deşi era nouă, şi costase destul…

Din discursul ei se conturează destule din profilul unei familii medii neaoşe: copilul stă ziua la mama ei, care îl însoţeşte la diverse activităţi extraşcolare, cum ar fi baletul… Soţul ajunge tîrziu acasă şi soţia duce greul (de pildă, ea se oprea în piaţă, după infernalul drum cu 133, să cumpere lobodă). Toţi trei vor să se mute într-o casă mai mare, undeva pe lîngă mall-ul din Vitan.

Doamna de lîngă mine nu pare defel nemulţumită de existenţa ei. De altfel, are o replică genială, cam înainte de Piaţa Traian, unde am coborît cu toţii: „Să-mi aduci aminte, iubire! Om trăi şi om vedea!“. Se poate spune că am coborît mulţumită.