De-ale mării

Mai toată copilăria am stat, în vacanțe, într-un hotel fix pe malul mării. În orice caz, unul în care zgomotul mării se auzea non-stop. Era interesant, incitant și, de multe ori, înspăimîntător. Aveam, mai mereu, coșmaruri cu marea care năvălea peste hotel, cu valurile ei uriașe, gen tsunami.

Asta nu era decît o componentă a relației mele cu marea. Așa putusem să iau notă de întinderea ei, pe vremea aia. Visceral, instinctiv. O a doua variantă fusese cea proprie copilăriei: prin intermediul poveștilor. Imensitatea ei îmi era apropriată prin darurile pe care mama mea și mama prietenei mele din copilărie mi le puneau pe lampă ca provenind de la Zîna Mării. Erau, în general, pești de plastic, broaște de cauciuc ori alte animale acvatice, pe care se presupunea că zîna le aducea prin pescăruși și le punea pe lămpile din camera de hotel.

Așadar, marea era înspăimîntătoare și fermecată. Cînd intram în apă, ne uitam mereu în ea, doar-doar om mai găsi ceva miraculos. Și chiar găseam: fiindcă fiecare piatră ori scoică era diferită de celelalte și putea avea poveștile ei, dacă aveai răbdare să-ți apleci privirea și imaginația asupra ei. Tot în mare mai lansam sticle cu mesaje sau desene, cînd erau valuri, în speranța că se vor duce la Zîna Mării (căreia, de altfel, îi scriam și vederi pe care le trimiteam prin poștă).

Peste mare ni se spunea că era Turcia. În vremea comunistă, Turcia era echivalentul paradisului, al Lumii Noi, al lumii „celeilalte“ ori al unei alte planete. Dat -fiind că nu prea puteam ajunge acolo, mi se părea un loc magic și mitic, despre care puteai țese doar povești. De pildă, una despre cum puteai să te așezi pe o saltea plutitoare, să te lași în voia valurilor și să plutești pînă acolo. Turcia se asocia cumva, pe vremea aceea, în mintea mea de copil, și cu linia orizontului. Pluteai pînă la intersecția dintre cer și pămînt, și acolo chiar nu știai ce te putea aștepta.

Desigur, într-un mod mult mai pragmatic, marea se asocia și cu rutina despre care am mai vorbit. Venit pe plajă la ora reglementară dimineața, uns cu loțiune, fie că era Lapte „Doina“ din vremurile vechi ori Nivea, din cele mai noi. Așezat cînd pe față, cînd pe spate, cînd pe-o parte, cînd pe alta, ca să te bronzezi uniform, intrat și ieșit din apă cu timing rațional, iar uns… Pe scurt, o plictiseală de cazarmă, pînă la urmă (desigur, eficientă – nu te ardeai și deveneai de culoarea ciocolatei cu lapte). Odată trecută, însă, copilăria, am ales umbrela și umbra, asociate cu apa. Marea cea încărcată de fior și neașteptat a devenit, brusc, o apă pentru bălăceală. Îi analizam consistența, temperatura. Încercam să o „stăpînesc“ (vorba vine, de fapt nu stăpîneam nimic) pe porțiuni minuscule, înotînd în ea. Să o trec în registru ludic, bălăcindu-mă pe acolo.

Iar seara, cînd luna se oglindea în ea lăsînd o dîră ca o potecă, să o cotesc spre romantism și meditație. Să stai pe marginea mării și să visezi la alesul tău sau la alte lumi, și să privești stelele…

Am încercat, chiar anul ăsta, să fac ceva asemănător. Am coborît singură, într-o seară înstelată de sepembrie, și m am îndreptat spre unul din șezlongurile de pe malul mării pe care, ziua, le închiriezi cu destui bani. Părea totul pustiu și poetic. La o primă privire. La o a doua, din întuneric s-a ițit un grup mic, dar gălăgios, alcătuit din trei oameni cu sticle mari în mîini, ce se clătinau la propriu. Oamenii au trecut și m-am așezat pe unul din șezlonguri, fix pe malul mării. Tocmai atunci a început să plouă. Nu am dat bir cu fugiții, ci mi-am deschis umbrela roșie cu buline albe – asta neavînd vreo importanță, pentru că, oricum, mi-am zis, nu o vede nimeni. Din păcate, n-a fost chiar așa. Tenebrele malului mării erau, se pare, populate de ființe cît se poate de terre à terre. Un domn spre vîrsta a treia ne-a zărit, și pe mine, și pe umbrela mea, și m-a invitat să mă adăpostesc cu el sub o altă umbrelă mai mare, undeva pe mal.

Am plecat, alegîndu-se praful de romantism și introspecție. Am zis să le reiterez în ziua următoare, într-o plimbare solitară pe kilometrii de plajă pe care-i știam pustii, dintre Olimp și 23 August. Anul trecut întîlnisem pe acolo doar niște pescăruși supradimensionați și niscaiva rațe. Am pornit-o și anul ăsta, dar n-a mai fost chiar așa. M-am întîlnit mai întîi cu un cuplu ce alerga un cîine mic pe acolo. Apoi cu un băiat ce făcea slalom cu bicicleta. Iar mai încolo, pe locurile pescărușilor, erau cîteva (ce-i drept, nu prea multe) cupluri de vîrstă medie făcînd un soi de seminudism: doamnele fără sutien și domnii rotofei păreau foarte în elementul lor.

Marea, precum se vede, la inter-secția ei cu uscatul, mi-a oferit și latura ei umană. Firească și vie, pînă la urmă. Mai scuturîndu mă din visare și rearuncîndu-mă în vîrtejul uscatului.

Foto: wikimedia commons