„Dating”, în anii ʼ80

17 martie 2021   Societate

Prin anii liceului și facultății, dacă „îți plăcea de“ de cineva, ieșeai cu ea sau cu el. Îți dădeai întîlnire, de cele mai multe ori, undeva-n oraș, pe teren neutru. Mai puțini erau cei care veneau să te ia direct de acasă. Acest  „a-ți plăcea de…”, cu rădăcini mai curînd prin școala generală, era termenul vîrstei pentru atracție. Mi-e și frică să spun „atracție sexuală”, pentru că, pe la vîrstele preadolescentine, deși simțeam din plin asta, nu știam cum s-o denumim. Eram analfabeți în materie de sex, aș zice, nu ni se făcea nici un fel de educație sexuală. Cam singurul lucru pe care-l auzisem prin familie, (desigur, în afară de cel cu barza) era că masturbarea face rău. N-am auzit în familia mea chiar varianta cu orbirea, dar, totuși, era ceva de care trebuia dacă nu să te ferești, măcar să nu abuzezi.

„De”-ul ăla nelalocul lui din „a-ți plăcea de” era suficient de neliniștitor. În urma lui, dacă cineva ți-l includea în vreo declarație, rezulta o asemenea întîlnire, a date. Sîmbăta sau duminica după-amiaza spre seară, te întîlneai cu respectivul, de obicei la ceas la Universitate sau în dreptul Teatrului Național. Cu varianta în fața cofetăriei Casata. Nici metrou nu era pe atunci, ca să spun la ieșirea din metrou. N-am fost niciodată o stăpînă a timpului, am avut mereu o relație deficitară cu el. Drept urmare a acesteia, la întîlnirile astea ajungeam ori prea devreme, ori prea tîrziu. Uneori, cînd eram foarte interesată de cineva, intram atît de tare în priză încît mă pregăteam riguros prea din timp. Ajungeam cu vreun sfert de oră mai devreme la locul întîlnirii. Cu foarte puțin înainte să se apropie ora reală, mă îndepărtam discret de locul faptei și apăream nonșalantă cu vreo zece minute după. Nu trebuia să te arăți prea interesată, trebuia să te dai cool și zen.

Alte întîlniri mă tulburau într-atît încît întîrziam nepermis. Nu era ca acum, dacă întîrziai nu îi puteai trimite persoanei respective un SMS confortabil cu un emoticon haios ca să nu se enerveze și, mai grav, ca să nu plece. Căci atunci, dacă respectivul pleca, era bun plecat. N-aveai unde și cum să-l mai anunți că, în cele din urmă, totuși ai sosit. E adevărat, existau, din loc în loc, telefoane publice, dar nu era deloc ușor să suni de acolo. Multe dintre ele nu funcționau, te trezeai că se blocase fisa-n ele sau era firul rupt. Altele erau ocupate, trebuia să stai la coadă cînd ți-era lumea mai dragă. Și, de cele mai multe ori, nu aveai fise, trebuia să te duci să schimbi banii. Pînă să faci tu toate aceste operațiuni, iubirea vieții tale se și pierduse într-o lume ostilă și-ndepărtată – în sensul în care nu mai aveai cum să dai de el pe loc ori în scurt timp, nu aveai cum să-i ceri scuze, nici cum să-i lași un mesaj siropos cu unșpe emoticoane. Nici măcar să-l localizezi. Tot ce puteai face, în cazul în care găseai un telefon disponibil, funcțional și făceai rost de fise, era să suni acasă la el, să strîngi din dinți și să te-nhami la acerba umilință de a vorbi cu părinții lui, pe care să-i rogi să-i transmită că ai întîrziat, că-ți ceri scuze și că-l rogi să te sune înapoi. Asta dacă aveai norocul să dai peste o mamă iubitoare și-nțelegătoare și nu peste o scorpie care ți-ar fi închis rapid telefonul cu un „Nu-i acasă!” apăsat și acru la auzul numelui preaiubitului tău. Mai departe, dacă ratai întîlnirea, totul depindea de bunăvoința respectivului.

Desigur, asta e varianta extremă. Varianta cea mai probabilă e că amorezul te-ar fi așteptat. Ți-ar fi zîmbit condescendent și superior și nu ar fi adus în discuție subiectul neplăcut, dar deja expirat, al nefericitei tale întîrzieri. Apoi ați fi pornit, amîndoi, pe Magheru-n sus, vorbind apăsat despre cărți, filme și muzici. De la asemenea date-uri am aflat de The Police, de The Game-ul lui Queen, Wish You Were Here-ul lui Pink Floyd, Noaptea și Aventura lui Antonioni, Pădurea de mesteceni a lui Wajda și 2001: O odisee spațială, printre altele. Filmele le-am văzut împreună cu date-ul la Cinematecă, după care le-am dezbătut cu patimă. Ca apoi să ajungem la cofetăria Scala, Casata sau Ambasador, la celebra savarină ori amandină sau la fel de celebrul profiterol, unde să ne eternizăm într-o conversație cu nuanțe de care pe care. De fapt, o tatonare a atracției dintre noi și o stabilire tacită a relațiilor de putere: care pe care îl place mai mult.

După care, în penumbra serii, mergeam umăr la umăr, amușinînd micile gesturi de intimitate.  Începute, de fapt, la film. Acolo, în întunericul sălii, pe fondul zgomotului de semințe sparte, cotul lui înainta spre cotul tău, odată cu suspansul filmului. La un moment dat, cineva rupea pisica și mîinele se atingeau, se făcea faimoasa și tacita trecere spre un alt tip de intimitate. Astăzi, după gestul ăsta, s-ar fi scris pe Facebook că sîntem într-o relație. Atunci, te ducea, cum am scris deja, la cofetărie. Apoi te conducea pînă acasă (pe jos, de cele mai multe ori) și-ți promitea că te va suna (de pe telefonul fix, cu fir și cuplaj) a doua zi.

Mai multe