Dăm copiii afară din casă?

Într-o comedie din 2006, Failure to Launch / Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani, Matthew McConaughey joacă rolul lui Tripp, un bărbat de mult trecut de vîrsta adolescenței, care încă locuiește cu părinții lui, în casa acestora, și nu plănuiește să se mute prea curînd. Ba mai mult, se folosește de asta ca să pună capăt relațiilor superficiale pe care le are: în momentul în care află că părinții lui dorm la parter, partenerele pe care le aduce acasă fug cît le țin tocurile. În discuțiile cu prietenii lui, care îi împărtășesc întru totul stilul de viață, Tripp e de părere că nu ar trebui să dea socoteală nimănui pentru alegerile lui, din contra, felul în care trăiește merită să fie sărbătorit.

Părinții lui, însă, ajung să aibă o altă opinie și să-și dorească să-l vadă mutat. Cu acest scop în minte, angajează o „specialistă” care să-l scoată din casă – Paula (Sarah Jessica Parker), care consideră că vina pentru faptul că unii bărbați încă locuiesc cu părinții o poartă lipsa respectului de sine, iar acesta poate fi dezvoltat în timpul unei idile. Prin urmare, simulează una: apare în viața lor și se preface interesată de ei, organizează cîteva întîlniri memorabile, le cunoaște prietenii și le cîștigă aprobarea, îi lasă să o învețe lucruri, apelează la ei pentru ajutor în timpul unei crize emoționale (o pretinsă moarte a unui animal de companie), iar respectivii burlaci se simt legați de ea, rup conexiunea cu părinții și, în sfîrșit, se mută de acasă.

Potrivit unui studiu recent Eurostat, chiar dacă vîrsta la care tinerii români decid să locuiască separat de părinți a fost, în 2022, cea mai mică din ultimii zece ani, adică 27,7 ani, tot este peste media europeană de 26,4 ani. În plus, România este și țara cu cea mai mare diferenţă între vîrsta bărbaţilor şi femeilor, la momentul deciziei de a pleca din casa părinţilor: 4 ani și 5 luni. La noi, bărbații tineri pleacă, în medie, la vîrsta de 29,9 ani, iar femeile la 25,4 ani. De reținut că, în toate țările europene, tinerele s-au mutat din casa părintească mai devreme. Cît despre bărbați, nouă sînt la număr țările din UE în care au rămas alături de părinți, la fel ca personajul filmului amintit, și după vîrsta de 30 de ani: Croația, Slovacia, Grecia, Bulgaria, Spania, Malta, Italia, Slovenia și Portugalia. Cele mai scăzute vîrste medii pentru ei, sub 22 de ani, sînt în trei țări din nordul Europei: Finlanda, Suedia și Danemarca.

Motivele pentru care tinerii se mută (sau nu) de acasă au fost mereu aceleași. Cele financiare te țin pe loc, independența te îndeamnă să zbori din colivie, fie ea și una aurită. Dacă ești dintr-un oraș mai mic, ca mine, plecarea de acasă pentru studii universitare vine aproape de la sine. Și, ulterior, rămînerea în același loc sau mutarea în Capitală pentru un serviciu mai bun sau și mai multă independență. Indiferent că stau în cămin sau cu chirie, studenții sînt o categorie aparte – nici n-au plecat de tot de acasă, nici nu mai figurează pe tabelul de întreținere cu familia lor. Se obișnuiesc cu existența asta în care totul trebuie împachetat și cărat, de la furculiță la rechizitele pentru școală și, pentru mulți, cum a fost și în cazul meu, viața vine mereu cu alte etape și alte lucruri de strîns și de dus. Îi invidiam cumva pe colegii mei din facultate care erau clujeni că nu au grija casei, a cumpărăturilor și a altor treburi de rezolvat pe cont propriu. La rîndul lor, ei și-ar fi dorit libertatea de a-și face singuri programul și, de ce nu, petrecerile din cămine.

Am devenit adult și am pus traiul de una singură înainte de orice altceva. Prin urmare, a trebuit să mă descurc în situații în care nu credeam că viața mă va pune vreodată. Nu am procedat mereu foarte bine. Am învățat să fac lucruri noi pentru că am fost nevoită, nu din plăcere sau curiozitate. Pe măsură ce m-am apropiat de vîrsta de mijloc, aproape că am ajuns să-mi doresc să fi ales altfel și să fi rămas mai aproape de casă. Aș fi avut mai mult ajutor în probleme despre care nici nu știam că există și care, cu timpul, m-au obosit, mi-au mai tocit din entuziasm și din încrederea în oameni. Pe de altă parte, să vii singură cu trenul și cu o valiză într-un oraș în care n-ai mai fost niciodată e un început bun de poveste, de la care se fac, toamna aceasta, douăzeci de ani „cu carte de muncă”.

Personajul din film, Tripp, e perfect capabil să trăiască singur. Și-a făcut din pasiunea pentru bărci un serviciu din care cîștigă bine, știe să gătească, are prieteni. Doar că, alături de părinții lui, viața e mai lină. Se mută, pînă la urmă, fără „intervenția” organizată de ai lui, chiar dacă mai trece din cînd în cînd să-și ia hainele spălate și călcate. Cît despre mine, locuiesc într-un apartament cumpărat și mobilat de părinții mei, datorită cărora am în continuare o „plasă de siguranță” ce-mi permite să fiu, chiar dacă nu relaxată, ușor detașată cu privire la posibilele furtuni profesionale. Așa că mă întreb dacă nu cumva, la 44 de ani, îngroș și eu statistica și, de fapt, nu am plecat de acasă niciodată, nu cu adevărat.

* * *

When do young Europeans leave their parental home? (Eurostat, 4 sept. 2023)