Dacia roșie
Cînd unchiul meu și-a luat, pe la început de ani ’80, o Dacia 1300 roșie, toată familia s-a bucurat de ea. Neam de neamul nostru (cel puțin dintre cei din România, fratele tatălui meu care locuia la Belgrad avea mașină și era un șofer pasionat) nu mai avusese mașină. Cînd bunicul meu cîștigase la Loto, căci cîștigase, cu cîțiva ani înainte, marele eveniment fusese că ne luase televizor. Dar mașină nici nu visaserăm.
Cred că una din primele excursii cu mașina unchiului meu a fost la Grădina Zoologică. Nu mai țin minte mare lucru, dar știu că întreaga ieșire mi s-a părut extraordinară. Că, deși se auzeau voci care spuneau cît de jigărite erau animalele, eu le-am găsit formidabile.
Dar excursia cu adevărat memorabilă a fost următoarea, și anume la Sinaia. Mergeam pentru prima dată acolo cu bunica mea, urma chiar să rămîn cu ea la Cumpătu, un cartier din Sinaia unde era ceea ce pe vremea de atunci se numea Casă de Creație: o seamă de vile în care puteau veni scriitori, pictori, compozitori, regizori etc., teoretic, să creeze. De fapt, cei mai mulți dintre ei veneau în vacanță acolo, cu familiile. Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori. Pentru copii era un mic paradis, nu doar pentru bezelele desert la cantină, ci pentru că se adunau foarte mulți în același loc. Care descoperiseră că aveau destule în comun, de la lecturi, la filme, muzici. Era o microsocietate, privilegiată, a epocii.
Dar toate astea nu le prea știam încă: urma să fie primul an în care aveam să cunosc mai bine ceata de copii preadolescenți și adolescenți bîntuind pe acolo. În anii precedenți venisem cu mama și cu prietenele ei, care aveau și ele copii, și nu în sezon. Nu prea cunoșteam pe nimeni altcineva. Anul în care am venit cu bunica a fost un eveniment și pentru mine, și pentru ea. Bunica mea, care era casnică, pleca rar de acasă altundeva decît la Valea Mare, lîngă Cîmpulung Muscel, de unde era. Cînd bunicul meu cîștigase la Loto, avusese vacanța vieții ei, la Cap Aurora, într-unul din hotelurile cu nume de pietre prețioase. Îmi trimisese, așa cum am mai scris, o carte poștală, făcînd, pentru prima dată, schimb de roluri: pînă atunci eu îi trimiteam ei, din fiecare vacanță, și pe toate le punea la bufetul din bucătărie, în geam. Cred că mai avusese o călătorie cu bunicul meu, nu mai știu, poate la Sibiu. Și cam asta fusese tot. Mersul la Sinaia era cu siguranță o sărbătoare pentru ea.
Pentru mine, eveniment era mersul cu mașina. Nu făceam asta aproape niciodată. Mai mergeam, rar, cu taxiul, cînd întîrziam la școală, în cazuri excepționale, sau cînd ne întorceam din vizite noaptea. În jurul nostru mai nimeni nu era posesor de mașină. Cu toții foloseau mijloacele de transport în comun, iar cînd mergeau în vacanțe, luau trenul. Cred că bunica mea și cu mine stăteam în spate, în timp ce unchiul meu și mătușa mea de atunci stăteau în față și conduceau cu rîndul. În orice caz, între ei doi erau mereu discuții despre depășiri și despre posibile radare. Țin minte că le trăiam și eu, ca umil pasager, pe toate foarte intens. Mi se părea palpitant orice era legat de drum, viteză, polițiști. Eram cu urechile și cu inima la pîndă.
Unchiul meu s-a descurcat foarte bine. Oricum, mie mi se părea șoferul ideal (ce-i drept, altul nici nu mai cunoscusem, în afară de mătușa mea). Nici un drum pînă la Sinaia nu-și avea rostul fără o excursie la Cota 1400. Mai fusesem acolo, de nenumărate ori, cu telefericul. Dar cu mașina era altfel, ne integram în categoria „oficială” de turiști, nu chiar a celor care urcau cu tranzistorul pe munte, în șlapi. Dar a celor care luau la rînd tarabele de acolo și-și cumpărau suveniruri. Erau tot soiul de mici obiecte kitsch din lemn, în general, dar nu numai. Cel care-ți sărea în ochi de departe era un uriaș creion maro, mare cam cît o baghetă mică. Știu că mi l-am dorit, alături de un Hopa-Mitică, de un șoarece negru care pornea dacă-l trăgeai de coadă și o minge Yo-yo pe stil vechi, din cele cu elastic.
Foarte mîndri de escapada noastră și cu prada în buzunar, ne-am urcat înapoi în Dacia roșie, ca niște turiști „reglementari” ai epocii ce ne aflam, și am pornit-o spre Cumpătu. Mașina unchiului meu a fost, parcă, un deschizător de drumuri. Am pășit în locul pe care-l știam de la șase ani cu alt aplomb: a fost prima dată cînd am avut curajul să mă duc la copiii, necunoscuți, de acolo și să fac cunoștință cu ei.
Bunica mea și cu mine am rămas acolo. Dacia roșie și unchiul meu s-au întors la București. Promițînd, însă, că vor reveni după noi. A fost o vacanță temerară, chiar periculoasă (nu în sens rău), pe alocuri.