Dacă aş fi elev
„Dacă îmi promiteţi să uitaţi tot ce vă spune copilul vostru că se întîmplă la şcoală, vă promit că uit şi eu tot ce-mi spune că se întîmplă acasă.“ (învăţător anonim)
Ştiu bine care sînt tentaţiile care vin la pachet cu scaunul de la catedră (am trecut prin ele, şi nu pe lîngă sau pe deasupra lor). Te aşezi pe el şi imediat vin, val-vîrtej, gînduri ameţitoare care-ţi dau putere: ştii tot. Ştii ce e bine şi ce e rău, ce e important şi ce e nesemnificativ, ce e demn de reţinut şi ce e de ignorat. Ştii cum arată un elev model şi un părinte conştiincios. Ştii ce înseamnă disciplina, metodele, materialele didactice, şedinţele cu părinţii, programe, planificări. Dar, mai ales, ştii că materia pe care o predai tu este foarte importantă. Cea mai importantă. Nu zic că e rău să fie aşa: siguranţa, fermitatea, stăpînirea de sine, benefice de altfel, vin din convingerea că eşti pregătit să faci meseria aceasta şi că lucrul pe care urmează să-l faci este foarte important.
Din toţi anii în care am lucrat în învăţămînt, dar şi din cei în care am fost şcolar, am învăţat că cele enumerate mai sus nu sînt însă de ajuns pentru a fi un bun profesor sau învăţător. Că sînt doar reţete de manual şi instrucţiuni de la minister. Să te bazezi numai pe ele, cînd te aşezi în faţa elevilor, este ca şi cum ţi-ai imagina că doar citind despre mişcările rachetei de tenis, ai putea juca la Wimbledon. Mai e nevoie de ceva. Ceva care îl transformă pe cel licenţiat în geografie sau matematică sau literatură, în dascăl.
Dacă aş fi elev, aş vrea ca profesorului meu să-i placă să fie profesor. Să aibă, în legătură cu meseria lui, speranţe, idealuri, modele, standarde, dar să admită că aşteptările i-ar putea fi oricînd sabotate de realitatea din clasă. Aş mai vrea să ştie să-mi stîrnească interesul, curiozitatea, nedumerirea, dorinţa de a afla. Să mă pună pe gînduri. Să mă înveţe să pun întrebări, să caut răspunsuri, să am îndoieli, să cer lămuriri. Să-mi stimuleze imaginaţia şi avîntul de a porni pe căi nebătătorite. Să-mi dea curaj să-mi spun propriile opinii. Să fie ferm cu regulile de bună-cuviinţă şi de învăţare, dar tolerant cu excesele de bucurie, timiditate sau cu teama de eşec. Să sancţioneze, mai curînd decît să pedepsească, să corecteze, înainte de a da sentinţe irevocabile. Să-mi vorbească politicos şi să-mi pronunţe numele corect. Să aibă catedra plină de cărţi şi să-mi spună poveşti care să mă lase cu gura căscată. Să fie blînd şi bun. Înţelegător cu pofta mea de joacă, dar necruţător cu ignoranţa sau lenea mea. Să mă facă să cred că ştie tot şi că materia pe care o predă el este cea mai importantă, dar în aşa fel încît să nu-mi stîrnească iritarea, ci admiraţia. Să mă recompenseze, cît de des, cu un zîmbet. Şi cu acelaşi zîmbet, din cînd în cînd, să mă ierte. Să nu mă judece după aparenţe şi să nu-mi pună etichete. Să vorbească civilizat cu părinţii mei, să nu facă presupuneri în legătură cu nepriceperile lor, să-i înveţe cum să mă ajute la lecţii. Să nu se creadă Dumnezeul clasei, nici măcar îngerul meu păzitor, ci doar ceea ce este: dascăl. Şi să-şi joace rolul cu talent, umor, înţelepciune, credinţă.
Pe toate acestea le afli, acolo, pe scaunul de la catedră, doar dacă eşti dispus să crezi că materia pe care o predai tu nu este cea mai importantă. Că fiecare întîlnire cu elevii tăi înseamnă mai mult decît planificări, programe şi reguli. Cu alte cuvinte, doar dacă eşti dispus să crezi, la fiecare început de an sau de oră, că nu ştii tot, că şi tu eşti acolo ca să înveţi.
Maria Iordănescu este psiholog.