Dacă ai autorizaţie, ai şi dreptul?...
Mă uitam atent la bătrînul de lîngă mine. Ținea de mînă un copil. Priveau amîndoi tăcuți agonia sfîșietoare a morții. Se zbăteau la suprafața apei, prinși în plasa întinsă dintr-o parte în alta a lacului. Copilul întreabă: „Tataie, ce se întîmplă cu ei? De ce omoară toți peștii acum?“ Mă uitam atent la bătrîn pentru că voiam să aud ce-i răspunde copilului. „Ce poți să-i zici? Care e explicația cînd nici tu nu îți explici, nici tu nu înțelegi?!“, mă gîndeam.
Eram în plimbare în jurul lacului Herăstrău și mi-a atras atenția un pește mare care plutea la suprafața apei. Părea mort, dar nu eram sigur, așa că m-am apropiat de marginea de beton care încadrează lacul. Erau mai mulți pești mari, unul lîngă altul, unii morți, iar alții se zbăteau prinși într-o plasă întinsă dintr-un mal în altul. Zeci de pești mari, omorîți cu ostentație în plină zi, sub ochii bătrînilor care-și scot nepoții la plimbare, sub ochii tinerilor tăcuți care-și împart dulcegării într-o plimbare fără țintă, sub ochii doamnelor elegante care-și povestesc amintiri dintr-o viață plină sau nu. Pînă mai adineauri, cu toții respiram în liniște și vorbeam în surdină, sau eram fiecare preocupați de propriile gînduri, bucurîndu-ne de o plimbare sau de o alergare în marele parc. Și am dat cu ochii de peștii care se zbăteau pe luciul apei. Mureau și ne priveau în ochi. Inconștient, mi-am ținut respirația privind amar vietatea, dar eu am expirat și am inspirat din nou, continuînd să rămîn de partea asta a ușii. N-aveam nici un sens. Nu puteam să fac nimic.
Lîngă mine se oprește un cuplu de oameni aflați la vîrsta a doua. „Plasele nu sînt legate de copaci, că altfel le tăiam din partea asta. Păi, ăștia-s oameni?!“, se întreabă bărbatul cu voce tare. Pufnește scîrbit și urcă înapoi pe drum. Femeia se uită la mine, cu colțurile gurii lăsate-n jos. Are expresia aia de jenă. N-ar fi vrut să fie aici, nu acum. Dezaprobă trist din cap și pleacă și ea. Voiam să-i spun că sînt trei astfel de plase întinse dintr-un capăt în altul al malului, pline cu pești care se zbat degeaba pentru viață, așadar plimbarea nu avea să devină mai plăcută. Străini aflați la plimbare prin parc arătau cu degetul și comentau scena dezaprobator. Simțeam că mă arată cu degetul pe mine. Eu sînt tîmpitul de român care omoară pești în lacul din parc, ziua în amiaza mare. Despre mine vorbeau, despre bătrîn și despre nepotul său, despre cuplul acela. N-are nici un sens să eviți generalizările. Nu acum. Unul, doi, care înțeleg normalitatea și-o disting de anormalitate, nu înseamnă nimic într-o majoritate dezinteresată ori de una, ori de alta.
Doi paznici care lucrau în parc priveau scena la fel de sec ca toată lumea. Pe mijlocul lacului, călăii mergeau într-o barcă de la o plasă la alta, deșertînd captura. Liniștiți, de parcă erau în pustiul unui braț din Dunăre. Întreb paznicii: „Cine sînt ăștia care au tras plasele astea de la un cap la altul pe lacul Herăstrău?“ Mi se răspunde: „Oamenii au dreptul, e concesionat lacul, au autorizație“. Au autorizație, așadar. „Dar nu am văzut vreodată așa ceva în parcul ăsta și, cum stau aproape, vin aici de zeci de ani.“ Tocmai mă gîndeam cum ar fi să îmi iau un caiac cu care să plutesc vîslind pe lacul Herăstrău. Îmi imaginam cum vîslesc într-o sîmbătă de sfîrșit de mai, în timp ce arunc pîine puiuților de rață de pe lac. Dar toate astea sînt degeaba. Aici sînt unii care au autorizație!…
Sun la Poliția Locală a sectorului 1 și mi se răspunde cu amabilitate, că au mai sunat oameni în legătură cu această problemă și că nu ei sînt competenți să rezolve situația, deși au trimis echipaje „la fața locului“. Sînt trimis să sun la o poliție mai mare, al cărei nume nu l-am reținut. Răspunde o femeie, la fel de amabilă, care iată ce-mi spune: „Luciul apei din parcul Herastrău este concesionat către firme private, să știți. Au sunat oameni de mai multe ori în legătură cu plasele, cu peștii, iar noi am trimis echipaje, care au constatat că există un contract de concesiune, deci sînt autorizați să facă ceea ce fac.“ Bineînțeles că nu mi s-a spus despre ce firme private era vorba, sau dacă e o firmă sau sînt mai multe. Caut pe Internet și găsesc un articol din iunie 2017, publicat de Cotidianul.ro, în care scrie următoarele: „Mizerie și interese. Același lucru se poate spune despre Lacul Tei – Plumbuita, unde parcul este administrat de Primăria sectorului 2 de mai multă vreme. Presa a semnalat adesea mizeria din parc și din apă, unde plutesc pungi, PET-uri sau cutii de tablă. Și aici funcționează construcții neautorizate, iar Primăria a închis ochii permanent. Grav este că arheologii au descoperit în zona Plumbuita – Tei vestigii dacice, care sînt mazilite de terasele și restaurantele din parc, deși legea spune că au dreptul să construiască numai cu avizul de specialitate al acestora. Pe interiorul centurii bucureștene se mai află lacurile: Străulești, Grivița, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni 1, Fundeni 2, Dobroești, Pantelimon 1 și Pantelimon 2. În amonte de Linia de Centură se află lacurile Chitila, Mogoșoaia, Flămînzeni și Buftea, iar în aval se află Lacul Cernica (dincolo de care Colentina se varsă în Dîmbovița). În prezent, aceste lacuri sînt administrate de comunele de pe teritoriul cărora se află, unele fiind concesionate unor persoane private care au dezvoltat afaceri sau se ocupă doar de pescuit. Chiar dacă investițiile lasă de dorit, mușchii Gabrielei Firea trebuie să fie teribil de umflați pentru a putea să țină piept intereselor acestor persoane.“
Copilul a pus o întrebare foarte bună: „Tataie, de ce omoară toți peștii acum?“ Așa este. De ce acum și nu la lăsarea serii sau chiar noaptea? De ce ziua în amiaza mare? Ca să vadă toată lumea ce drepturi îți conferă o autorizație? Eu nu am văzut așa ceva în nici un parc din orașele altor țări. Parcă nu știau cum să protejeze oamenii, flora și fauna care locuia parcul. Nu intru în detalii legate de curățenia lacului Herăstrău, în care sînt trase țevi de deversare de jur împrejurul acestuia. Nu știu unde este vîndut peștele și cine îl mănîncă, deși evident că și aceste gînduri mă preocupă.
Bătrînul a răspuns, mai mult pentru sine decît pentru copil: „Nu știu, tataie, de ce-i omoară acum, dar imaginează-ți că ar putea să zbiere!“