Dacă

Dacă aș pleca vreodată din patria asta dulce, mi-ar fi dor de mirosul de vinete coapte, vara. De intimitatea asta un pic promiscuă din blocurile copilăriei mele. Căci asta vor face depărtarea, distanța și ruperea: o reîndrăgostire cu ochi umezi de bețiv.

O să-mi lipsească, probabil, mirosul verii în București. Putred pe alocuri vara, în miros acru de dude strivite, de coji de pepene, de gunoi mustos, de ploaie prăfoasă, de rufe proaspăt spălate întinse dezmățat prin balcoane și curți. O să mă gîndesc la toate mirosurile de la bloc. Acolo unde știai exact cine s-a apucat să prăjească cartofi, care coace ardei și cine amestecă într-o ciorbă cu mult borș. Am urcat zilele trecute șase etaje pe jos în blocul alor mei (era un lift în revizie angoasantă de vreo două săptămîni) și mi s-a părut că am urcat treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, o scară aromoasă în plină memorie a copilăriei.

La unu erau papuci la o ușă. O pereche mari, o pereche micuți. Ușa, din astea mai noi de tablă, arăta ca un capac de sicriu dichisit. La doi cineva scosese pe palier o masă rablagită, încă acoperită de o mușama verde cu flori, sub care băgase un taburet și mai rablagit. Pe masă, o scrumieră. Era clar că de stat în casă nu mai erau bune, dar parcă nici de aruncat. Pe holul ăla s-au potrivit numai bine. Nici așa, nici altminterea, mă întreb dacă se va așeza vreun ostenit la masa aia să tragă o „țigare“, că în casă nu fumează, nu se face, se împut perdelele. La trei, ușa care dădea spre toboganul ghenei era deschisă, iar spațiul ăla de unde aruncai gunoiul era plin de flori. Flori țărănești, frumoase; mușcate cărnoase, cîrciumărese înalte, dalii, petunii de toate culorile, gura-leului de un galben ireal și mărărițe. Un ficus comun exilat dintr-o sufragerie, lunguieț și posibil bolnav, arăta străin și total alienat. Iată, cineva „făcuse frumos“ la ghenă, se revărsase cu naturelul simțitor în spațiul comun, exact ca ăla cu masa și taburetul lui damblagit. Că uite cum stai și filozofezi cînd urci scările și înjuri surd toate țigările fumate și pe alea pe care urmează să le fumezi. Omul e ca mercurul, dom’le. Nu știi pe unde alunecă și se scurge, ce ușiță și ce crăpătură găsește de se întinde cu rufe, oale, mese și scaune pe unde apucă și nu-i al lui. Florile erau tare frumoase, nu zic. Și mai înseninau un pic spațiul ăla cu toboganul ruginit, așa e. Mi-am adus imediat aminte, în timp ce urcam gîfîind la patru, de grădinile blocului luate în primire de cîte un gospodar care creștea pătrunjel și te miri ce alte verdețutri de ciorbă pe acolo, grădini apărate cu sălbăticie de cea mai mică intruziune a vreunui străin. Nouă, copiilor, ne-ar fi tăiat o mînă dacă-i luam din corcodușe, iar mingea scăpată prin leușteanul lui era imediat căsăpită.

La patru, da, mirosea divin a vinete coapte. Cineva urma să mănînce o salată bine frecată cu ulei, cu ceva ceapă în ea și un pic de tot usturoiată. Am tras adînc mirosul în piept. Dap, așa miroase copilăria mea vara. A vinete coapte, a cea mai bună salată întinsă cu dărnicie peste o bucată de pîine cu coaja crocantă. La cinci, altcineva văruise un dreptunghi mare, portocaliu-mediteranean, doar în jurul ușii lui. Să fie frumos. Pe alt perete, rămas de un alb murdar, un alt cineva înjura gros, în cărbune, Steaua.

La șase am terminat scara memoriei, ajunsesem la ai mei. Mama făcuse salată de vinete, o salată gustoasă de roșii și friptură de pui. La desert era prăjitura aia populară cu vișine prin ea. Efortul meu era încununat magnific. Urcasem în cîteva minute din copilărie adîncă de bloc pînă la prînzul iconic de duminică. În București stătuse ploaia și zeci de melci care vor sfîrși chisăliță sub picioarele noastre o luaseră brambura afară din grădini și băloșeau asfaltul. Oțetarii – copacii care ar trebui să fie emblema Bucureștiului – luceau glorios. Cineva se uita cu sonorul dat la maximum la nu știu ce meci din Campionatul Mondial.

De toate astea mi-ar fi un pic dor. De restul, nu. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.