Cvasi-romantisme de sezon
Romantismul e, de mult deja, ingredientul principal al anumitor formule fixe vandabile. Mai orice se vinde cu umplutură și glazură de dragoste, cu inimioare, bezele, ciucuri și mult roz.
De altfel, chiar de Sf. Valentin, anul ăsta, au avut mare trecere buchetele de bomboane, în care cele mai multe erau chiar bezelele, albe și roz, înfipte pe cîte un băț frumos ornamentat. Nu le prăjeai la focul de tabără din filmele hollywoodiene, le mîncai pur și simplu de pe băț precum pe frigăruile de berbecuț, să zicem. Senzația era alta, desigur: ți se părea că mănînci, vorba poetului, ceva ce nu e, că mesteci în gol și degeaba – dar cu conștiința că ceea ce faci e romantic și novator.
De altfel, se pare că nici frigăruile de berbecuț nu sînt excluse dintr-un posibil concept romantic. În perioada Sfîntului Valentin, am fost la un concert la Berăria H. Am vrut de mult să merg acolo, să trăiesc și o astfel de experiență: tot fusesem la Hard Rock Cafe, voiam să inaugurez și varianta mai populistă. Din copilărie, cînd mergeam la mare cu o mamă elitistă, care nu ar fi intrat niciodată cu mine la vreun restaurant cu „program artistic“, ci prefera să mă plimbe pe dig pentru aerosoli, tot aspiram la diverse locuri populiste. Așa că, anul ăsta, de Sf. Valentin, am ales, cu un simplu click pe telefon, o seară „populară“. Era concertul unei soliste din al cărei repertoriu știam și-mi plăcuse o melodie, dar mi s-a părut suficient. Am rezervat masa, cu mult timp înainte, mîndră c-o făcusem și pe-asta. Cu entuziasmul reprezentantei unei generații pentru care opțiunile în ce privește „distracția“ fuseseră mai mult decît limitate – care băuse prima Cola și mîncase primul hamburger la 21 de ani, și pentru care printre cele dintîi deziderate era să existe măcar un chioșc deschis non-stop de la care să-ți poți cumpăra o ciocolată la 2 noaptea, dacă te apucă.
Nu m-a deturnat de la planul meu nici faptul că, pe lîngă ea, mai cînta cineva despre care nu auzisem niciodată. Fusesem, oricum, de curînd, în această campanie de recuperare a „distracțiilor“, la cîteva concerte unde soliștii vorbiseră excesiv de mult și de vraiște între piese, despre crezurile lor spirituale și politice, despre iubiți care îi părăsiseră, despre cîinii lor. Așa că eram pregătită. Cînd am intrat în hala imensă care e Berăria H, o doamnă familiară, care vorbea cu toți la per tu indiferent de vîrstă, politic corect, ne-a plasat la masa rezervată, conștiincios, cu vreo două săptămîni în urmă. Masa era aproape de locul unde urmau să cînte soliștii, ce-i drept. Dar era o masă lungă, lungă, și comună. În care perechile stăteau unele lîngă altele, precum mai multe vrăbii pe o cracă, pe aceeași interminabilă bancă de lemn. Fiecare pereche primea cîte un balon în formă de inimă, pe care trebuia să-l legi de olivieră, ca să n-o pornească spre ceruri ’nalte.
Asta era frumos, pentru că solnițele din care răsăreau baloanele delimitau spațiul fiecărei perechi și mai condimentau altfel monotona masă prelungă. Vecinii noștri de bancă și de balon erau doauă cupluri tinere și simpatice, evident fără prea mulți bani. Care și-au comandat fiecare, decent și fără grandomanie, cîte o băutură. În timp ce noi, exponenți clasici ai lacomei vîrste mijlocii (deși țin minte cum, altădată, ne aflam fix în locul lor), ne-am comandat din platourile casei, care (ca să ne întoarcem, în sfîrșit, la frigăruile de berbecuț) conțineau cîrnați de toate felurile. Și așa ne-am împărtășit din acest nou fel de romantism: ascultînd un solist despre care nu auzisem niciodată, care cînta ceva despre căsătorie, în timp ce ne luptam cu cîrnații – cel puțin unii dintre ei deloc moi.
Nu pot spune că mi-a displăcut. Dimpotrivă. M-am bucurat de fiecare clipă a unui nou tip de romantism. Din cînd în cînd mai schimbam cîte o privire cu colega de masă din perechea din stînga sau din dreapta, o privire vivace și complice, care voia să spună „Nu-i așa că-i cool că sîntem aici?“. Deși alesesem un loc în care mă potriveam ca nuca-n perete, o făcusem de bunăvoie și nesilită de nimeni, pur și simplu ca să arăt că pot și că mă integrez (dacă aș putea pune emoticoane în text, aș pune aici unul, din acelea care rînjesc). De altfel, și solista pe care o alesesem s-a dovedit că tot asta-și dorește: să arate că poate. Era foarte hotărîtă în felul în care cînta și-n mișcările ei, ceea ce, indiferent de cum suna propriu-zis melodia, părea să conteze și să convingă publicul: cum tot aud în ultimul timp, „transmitea energii“.
Am plecat cu atît mai mulțumită cu cît, la sfîrșit, un cuplu care nu s-a-nvrednicit să lege ca lumea balonul de olivieră pur și simplu… l-a pierdut. Sub privirile nedumerite ale tuturor, inima lor roșie gonflabilă și-a luat zborul pînă-n vîrful cerului fals al Berărei H. Și a rămas înțepenită acolo, cu toți ochii pironiți la ea, ca un însemn al unui adevărat potențial romantic latent.
Foto: wikimedia commons