Cutia poștală și mica libertate
Bunicul meu avea, imediat ce intrai în curte, pe stînga, o cutie poștală destulă de mare, din lemn, cred că făcută de el. Era, cumva, la intersecția dintre interior și exterior, dintre spațiul privat și îngrădit al curții și cel, public, al străzii.
Poștașul, sau factorul, cum îi spuneau bunicii mei, era un personaj important. El aducea, în primul rînd, pensia – mai mult decît veștile bune, chiar pîinea cea de toate zilele. Venirea lui atrăgea după sine un întreg ritual: era introdus în casă, se așeza la masă, purta cu bunicii mei o minimală conversație și i se lăsa un bacșiș (care mie nu mi se părea cine știe ce, dar pentru bunicii mei însemna ceva, ca sumă, dar și ca idee – era și o concesie făcută micii corupții de supraviețuire).
Dar același factor lăsa, cînd nu aducea pensia și cînd rămînea personaj secundar, tot soiul de alte chestii în cutia de scrisori. În primul rînd, ziarul. Ziarul de pe vremea de atunci era România liberă. Bunicii mei erau abonați, și ziarul umplea cutia de scrisori, conștiincios, în fiecare zi. Eu mă jucam prin curte și, cum nu erau multe evenimente, apariția ziarului, pus parcă de o mînă fermecată, mi se părea mereu fascinantă. Îl extrăgeam de acolo și-l duceam bunicilor mei, precum un cățel ceva mai bine dresat.
Spre deosebire de un cățel, eu știam, totuși, cam ce conținea România liberă. Pe lîngă „tovarășul Nicolae Ceaușescu“, vizitele lui, vorbele lui, acțiunile lui care întunecau mai toate paginile, vreau să spun. Pentru că partea asta cu Ceaușescu, fiind copil, practic nici n-o mai percepeam. Sau n-o mai percepeam la nivel vizual, era ca un soi de tapet pe care nu-l mai vedeam. În ziar distingeam doar ce citea familia mea: știrile „nebăgate în seamă“, rare și ele, dar pe care le urmărea și le tăia tatăl meu, de genul unui cîine care, alungat de acasă, s-a întors mergînd pe jos nu știu cîți kilometri; „Una pe zi“, de Matty Aslan, la care rîdeam; ferparele, care erau „deliciul“ bunicii mele – așa se mai ținea și ea la curent cu viața mondenă, în felul sucit pe care-l permitea epoca de atunci.
Așa măsluită cum era, România liberă de atunci era o oglindă a lumii, și ea cu susul în jos, în care trăiam, și cînd o luam din cutia de scrisori și o duceam mai departe eram conștientă de lucrul acesta. (Cum conștientă eram, undeva, în adîncuri, și de conținutul terifiant al „tapetului“ pe care, aparent, nu-l mai vedeam, dar de care știam, instinctiv, că trebuie să mă feresc.) După revoluție, România liberă a devenit chiar primul ziar liber, a reprezentat, cel puțin o perioadă, un mit devenit realitate. Am avut chiar onoarea să lucrez vreo lună acolo și să rezolv problema tuberculozei la vaci (care, nepărîndu-mi-se destul de asortată cu aspirațiile mele cam vane din acea vreme, a dus la abandonarea slujbei cîștigate chiar la departamentul de investigații, cred).
Dar cutia de scrisori nu conținea doar ziarul. Lucrurile mai interesante care se revărsau în ea prin fanta miraculoasă erau vederile și scrisorile din străinătate. Evident, pe vremea de atunci, anii ’70-’80, aproape singura modalitate de comunicare cu exteriorul erau scrisorile. Aproape că și mie mi se pare ciudat, azi, cînd îmi petrec prea mult timp pe Facebook, să mai înțeleg asta. Dar Newsfeed-ul nostru de atunci în ceea ce-i privea pe puținii oameni din alte țări, cu atît mai mult cele occidentale, cu care aveam de-a face erau strict scrisorile astea. Scrise, așa cum azi abia dacă mai putem, de mînă, uneori chiar foarte caligrafic. (Și asta n-o spun cu nici o nostalgie, ci ca pură constatare.)
Că tot se vorbește azi de lipsa noastră de intimitate și de supravegheri nedorite pe rețelele de socilizare, pe vremea aceea toate astea se făceau de-a dreptul: nu era recunoscut oficial, dar toată lumea știa că scrisorile erau deschise și citite (de altfel, se vedea pe plicuri). Că trebuia să te și autocenzurezi, că nu puteai scrie orice în ele (sau puteai, dar riscai ca respectiva scrisoare să nu ajungă la destinatar sau chiar să fii luat în vizor). Oricum, să ai de-a face cu persoane din afara Republicii Socialiste România, mai ales cu cele plecate de aici și rămase prin țările occidentale, nu era ceva „de bine“ și nici atît de ușor. Trăiam ca în The Village (M. Night Shyamalan, 2004) sau Truman Show (Peter Weir, 1998) și orice legătură cu exeriorul era văzută ca un fel de miracol: cel puțin pentru mine, la vîrste fragede.
În lumea mică (și unică, cel puțin pînă la un punct, pentru mine) în care mă învîrteam eram, însă, destul de mulțumită. Deprinsesem dedublarea aproape subconștientă (între ce se spunea acasă și ce era de arătat în lume), precum și un joc fertil cu imaginația care mă ajuta să supraviețuiesc. Cînd cîte cineva mai reușea să scape din țarcul nostru, precum, de pildă, nașa mea, Zizi, care a emigrat în Austria, și de acolo să dea vești, era de-a dreptul miraculos. Cărțile ei poștale cu arici și șoricei în diverse ipostaze (era pe atunci o modă) mi se păreau suprema chestie. Dar despre miturile lumii dintr-un dincolo mai puțin metafizic – într-un articol viitor.