Curs de gospodărie
„Noi trebuie întîi să cucerim gospodăria. Această cucerire înseamnă cucerirea stăpînei, adică a gospodinei, a mamei, a soţiei… (…) Meseria de soţie ca şi aceia de mamă este o meserie grea. Nu o poate face orişicine bine. Rezultatele sunt deseori dezastruoase: moartea copiilor, ieşirea lor netrebnici etc.“ E un fragment dintr-o prelegere a sociologului şi antropologului Henri H. Stahl din 1939. Omul, împreună cu o echipă închegată de Dimitrie Gusti, a bătut satele româneşti ca să-i înveţe pe oameni noţiuni de igienă, alimentaţie sănătoasă şi chestiuni de gospodărie. Le-au învăţat pe femei cum se înfaşă corect un nou-născut, cum e treaba cu medicul şi cu vraciul şi de ce nu e tocmai bine să bei zeamă din praf rîcîit de pe moaştele putrede din biserică amestecat cu apă. Că nu te faci bine.
În acei ani, pe la oraş însă, se făceau temeinic cursuri de gospodărie la şcoală. Fete de mai toate condiţiile învăţau cum să devină bune soţii, mame şi gospodine. Învăţau să coasă şi să repare tivuri destrămate. Învăţau cum se spală podelele din lemn, dar şi cele de „ţiment“. Îşi notau în caiete, pe care le citim acum îngălbenite, cum se scot diverse pete şi cum trebuie frecat lemnul cu o „petică“ de molton. Învăţau cum să se spele şi pe unde, zilnic, lunar şi săptămînal. Gîtul se freca temeinic cu o „poşetă“ din pînză bine săpunită, iar tot corpul trebuia spălat o dată pe săptămînă. Erau puse să-şi facă un program cu fiecare zi a săptămînii în care ascultările zilnice învîrteau morişca monotonă a făcutului şi pusului mesei, a frecatului de podele şi a ştersului de praf. Tînăra femeie era mai mereu cu petica de molton în mînă, gata să lustruiască ceva, să şteargă altceva sau să le cureţe pe amîndouă.
Fetele tinere învăţau de asemenea să gătească. Se prăjeau diverse în untură de gîscă. Se învîrteau sarmale în cele mai improbabile frunze şi frunzuliţe. Se făceau prăjituri elaborate, aluaturi şi bezele înflorite exclusiv cu mîna. Lapte de pasăre şi bul de nej. Prin mahalale harnice, unde podelele miroseau a petrosin, se tăiau cu forficelul, nu cu forfecuţa, forme ornamentale din legumele care ajungeau pe masă.
O întreagă cultură a unei case ţinute creştineşte, a unei gospodării aşezate, cu reguli de nezdruncinat, atîrna greu pe umerii firavi ai adolescentelor din anii ăia. O fată curată, cuminte şi cinstită visa cursurile de gospodărie predate la şcoală. Prin cursuri de gospodărie de acest fel ţinute de maici, combinate cu rugăciune, se încerca păstrarea unei aşa-numite conştiinţe naţionale în Basarabia rusificată. La Mănăstirea Japca, la 160 de kilometri de Chişinău, funcţiona prin anii ’30 o asemenea şcoală de gospodărie în care fetele învăţau apicultură, sericicultură şi tehnici de cusut. Credinţa şi buna gospodărire merg mînă în mînă. E valabil pentru orice cult. Ellen G. White, una dintre pionierele americane şi fondatoare a mişcării adventiste de ziua a şaptea, spunea că e o datorie religioasă pentru fiecare fată şi femeie să facă o pîine bună. Femeia insista pe calitatea bucătăriei, a ingredientelor şi a combinării lor cu măsură, simţ şi minte. În casele evreieşti şi musulmane practicante, masa nu se găteşte oricum. Gospodăria are reguli stricte care trebuie urmate fără crîcnire.
Lucrurile au luat-o însă, încetul cu încetul, spre acceptarea şi susţinerea diversităţii, iar gospodăria a devenit profitabilă şi o afacere pentru mama brioşelor, Martha Stewart. Pîinea religioasă şi mistica frecatului de podele a virat-o spre operaţiuni incerte la bursă. Gospodăria n-a mai fost raţiune de a exista, scop şi ţintă, ci o cîrjă utilă sau o corvoadă secundară, deopotrivă pentru femei şi bărbaţi, dispuşi să-şi uşureze din ce în ce mai mult vieţile.
Am descoperit zilele trecute în sertarele mamei un soi de ciupercă lucioasă de lemn. „Era a mamei“, mi-a zis mama. „Pe ea se puneau ciorapii şi se cîrpeau frumos. O vrei?“ „Da“, i-am zis, dar numai din dragoste pentru bunică-mea. N-am cîrpit în viaţa mea un ciorap.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.