Cumințenie și politețuri
„Uite, după ce denumești fișieru’ ăsta, îl salvezi în folderu’ consacrat, pui apoi tot ce faci nou peste cu «save as» și-l tragi ușor din mouse aici în «release», și gata, s-a dus în emisie. Te duci apoi și verifici din library că e totul în regulă, da?“ Eu dau din cap că am înțeles, ca o păpușă stricată. Omul continuă. „După aia…“
Mișcările, în secvențialitatea lor, le-am reținut, că încă am o memorie (selectivă) bună; am înțeles pînă la un punct și logica din spatele lor, pînă cînd bombardamentul de informație mi-a mîloșit creierul și capacitatea de înțelegere. Dar am continuat să dau din cap și, odată rămasă singură în fața șirului de operațiuni, fără a înțelege exact de ce le fac, m-am împotmolit definitiv.
Pentru că nu am deprinderea să insist, să spun stai, explică-mi încă o dată și, dacă e nevoie, ba chiar încă o dată. Am trecut printr-un sistem de școală în care n-avea nimeni timp, nici răbdare, nici structură să explice unuia sau altuia informațiile din lecția care venea livrată brut, tăiată în bucăți mari și aruncată pe tablă sau dictată repede, pur și simplu, de ne amorțeau mîinile pe stilou în goana de a scrie pe caiet despre metafore, genul liric și despre ce a vrut să spună poetul. În bancă trebuia să stai cuminte, în clasele mici exista pe vremea mea și oroarea aia, o comandă prizonierească de a sta cu mîinile la spate – o clasă întreagă de momîi cu mîinile încrucișate la spate, cu spinarea cocîrjată și cu ochii buimaci țintă la învățător.
Uite, dacă stau să mă gîndesc acum, nu mi amintesc multe cazuri în toată școala, pînă la liceu, în care cineva să fi întrebat vreun profesor ceva. Orice. Dar cum se explică asta, de ce se face așa și nu altminteri, care e mecanismul din spate… nimic. Autoritatea era autoritate, pilula se înghițea direct, cu apă. Cine avea de înțeles mai multe, ori își bătea singur capul acasă, ori își chinuia părinții, ori se ducea direct la meditații. Școala era un loc de bifat și, ohoo, eram buni la bifat noi, din bănci, cînd nu chiuleam, profesorii de la catedră, la revedere, numai bine. Cu ceva excepții, desigur, dar nu despre ele vorbim acum. Și apoi, cum adică nu înțelegi, ce, ești prost?
Așa se face că un sistem indiferent de școlarizare, prin natura lui uniformizant și lipsit de perspectivele unor oarecari croieli făcute după individ, indiferența generală, lipsa reală de comunicare, toate astea s-au așezat mănușă peste o structură eminamente orientală a mea. Înțeleg prin structura asta orientală o atitudine în general de non-combat, imposibilitatea de a refuza și de a spune nu, o înțelegere profund greșită a ideii de a nu-l deranja pe celălalt, de a nu contrazice, de a fi amabil. O persoană drăguță, degrabă servitoare de rahat cu apă rece, cum ar veni.
M-am recunoscut iar în tiparul ăsta într-o discuție recentă cu un prieten IT-ist, mai mic ca mine, dar mai bine așezat în realitate. El stătea în realitatea lui ca într-un fotoliu, eu stau în a mea ca pe un colț de scaun fără spătar. Revenise în conversație cumva stereotipul bine înșurubat – în capul meu, cel puțin – că indienii din India sînt extraordinar de pricepuți într-ale calculatoristicii, soft-uri și programare, și așa mai departe. „Nu“, îmi spune el surprinzător, „nu e așa ușor să lucrezi cu ei, nu generaliza“, îmi spune. „Cum adică?“, întreb, zdruncinată în tipul de convingere că indienii sînt așa și pe dincolo, englezii sînt nu știu cum, nemții altminterea, știți, locurile comune pe care le mestecăm la un moment dat în cap cu toții. „Păi“, zice, „e greu să lucrezi cu ei pentru că aprobă tot ce le spui, îi întrebi dacă au înțeles și ei dau din cap, chiar dacă nu au înțeles.“ Ah, amabilitatea mea orientală, am recunoscut-o.
Să știți însă că de ceva timp lupt să scap de ea. Cu atît mai mult cu cît ce ni se întîmplă acum în jur reușește să mă scoată violent din starea asta. Nu e vreme de tăcut, nici de non-combat amabil. Știu că adevărul trebuie rostit și că întrebările trebuie puse cu insistență. Iar și iar. E datoria mea să ies din bula călduță. Începusem deunăzi o mega-saga a lui Auster. Peste o mie de pagini. 4, 3, 2, 1. Dar uite că nu e vreme de stat în casă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.