Cum vine Duhul pe furiş. André Scrima

8 martie 2017   Societate

În cursul despre experienţa spirituală (Experienţa spirituală şi limbajele ei, Humanitas, 2008), André Scrima defineşte pe cei angajaţi în itineranţa infinită a Duhului ca fiind „marginalii Centrului“. Metafora îşi vădeşte sensul tocmai prin natura ei matematică: în-tr un cerc, circumferinţa („marginea“) marchează nu îndepărtarea de centru, ci tocmai tensiunea care o leagă în mod decisiv de acesta. La fel, în lumea opacă din care sacrul s-a retras până la condiţia sa de punct, „non-loc“, insesizabil şi totodată central, experienţa spirituală devine asimilabilă unui „nomadism“ al limitelor, transgresiune a locurilor făcută posibilă tocmai de atracţia irezistibilă faţă de Centru. Parcurgerea circumferinţei lumii, a „epidermei“ acesteia este de fapt tocmai o spectaculoasă amînare a retragerii în cutremurătorul abis al punctului central.

Astfel, spiritualitatea nu se confundă, pentru Scrima, cu trăirea extatică definitivă. Ea are funcţie critică, parcurge lumea pentru a o putea însemna cu urma dorului nesfîrşit faţă de ceea ce îi pune temelie şi apoi se retrage discret. Nostalgie a centrului în lumea raznelor, experienţa spirituală înseamnă, într-un prim moment, a percepe în aşa fel lumea încît filigranul sensului, adierea Duhului să îşi facă loc între formele care şi-au pierdut sau şi-au uitat numele. Un text interesant aflat în Arhiva Scrima* despre Magritte („Sur Magritte“, 1993) poate fi citit drept complement estetic al spiritualităţii, în măsura în care pictorul belgian este considerat „inventatorul koan-ului** occidental“, care „ne readuce în spirit amintirea a ceva ce nu a existat niciodată“. Lumea lui Magritte este una în care ruptura dintre lucruri şi cuvinte zguduie aşteptările percepţiei, încredinţînd vizibilului un invizibil care îl luminează interior. La fel, experienţa spirituală conduce, prin gesturi, cuvinte, texte sau primăveri, către prezenţa apofatică a Centrului, atotputernic dar inaparent, discret, ca o „suflare de vînt“. Devine necesară o pedagogie a privirii, pentru a „citi“ în lucrurile vizibile ale lumii urmele nevăzute ale Duhului, iar credinţa, după cum scrie Părintele Scrima într-o predică nepublicată la Duminica Ortodoxiei, „este o calitate a vederii, nu un simţămînt“.

Prin urmare, experienţa spirituală este pentru Scrima o formă a itineranţei, născută din dorul faţă de un Centru nevăzut, dar prezent în fiecare instanţă „periferică“ a lumii. Ea se converteşte, pe rînd, în pedagogie a privirii (textul despre Magritte), în exerciţiu hermeneutic (comentariul Evangheliei după Ioan), în practică a rugăciunii (scrierile despre isihasm) sau în ospitalitate nechivernisită la întîlnirea cu Celălalt (scrierile despre ecumenism). Condiţia acestei itineranţe este dublă şi aceasta o delimitează, de fapt, de simpla hoinăreală prin cuprinsul lumii. Pe de o parte, ca în majoritatea tradiţiilor, subiectului uman i se cere, dincolo de toate, atenţie, trezvie, capacitatea de a nu moţăi în prejudecăţi şi înţelesuri conspectate din presă; deschiderea faţă de surpriza lumii şi recunoaşterea miracolelor ei, continua privire alertă la cele din jur şi disponibilitatea de a înlătura, în orice moment, pîcla funcţionalităţilor cotidiene livrează subiectul unei stări precum aceea descrisă de Walter Benjamin într-un text despre Kafka – atenţia miraculoasă a copilului care nu vrea să meargă la culcare de teamă că în somn, deci în absenţa lui, se va întîmpla ceva esenţial pe lume. Pe de altă parte, această atenţie trează corespunde unei formidabile discreţii din partea celui care ţine în puterea lui lumea. Interlocutorul omului este de această dată Duhul, subtil şi neaşteptat, nevăzut şi atotprezent ca o adiere. Experienţa spirituală nu este, în descrierea pe care i-o face Părintele Scrima, o confruntare cu o kratofanie, nici o formă de supunere sau, dimpotrivă, de administrare a unei prezenţe. Ea se desfăşoară constant în orizontul imprevizibilului, al unei „logici“ a darului care vine pe neaşteptate. Revelaţia este înţeleasă în aceiaşi termeni: „Dumnezeu este, aşadar, diferitul, Cel cu totul altul. Dar în acelaşi timp – iată paradoxul, crucea revelaţiei – Acest cu totul altul se revelează, străbate distanţa diferenţei“ (op. cit.). Paradoxal, revelaţia presupune nu potenţarea unei manifestări, ci diminuarea ei, atenuarea în vederea întîlnirii cu omul pe terenul acestuia din urmă, în contextul finitudinii, al şovăielii şi fragilităţii care traversează creaţia. Duhul, cel care împlineşte şi adevereşte revelaţia christică (o temă centrală în teologia lui André Scrima, elaborată şi valorificată în multe segmente ale operei sale), se manifestă nu numai ca mister, ci şi ca joc: „Duhul este corifeul rugăciunii; el este cel care conduce dansul creaturii, ritmul lui sacru şi exultanţa lui“ (Biserica liturgică, Humanitas, 2005). Ritmul, accentul, nuanţa, iar nu forma sau obiectul reprezintă lumea Duhului, iar sensibilitatea subiectului pentru un astfel de registru al realităţii este semnul unei potrivite receptări a semnelor de dincolo de lume.

Experienţa spirituală poate fi înţeleasă, plecînd de la cele de mai sus, ca formă a dansului. Itineranţa care o constituie nu este o drumeţie, poate nici măcar pelerinaj. Centrul căruia îi dă în permanenţă tîrcoale capătă şi un sens muzical, pe lîngă cel geografic: transformă existenţa în liturghie, impunîndu-i un ritm, o amplitudine, o soluţionare „contrapunctică“ a multiplicităţii, după o sugestie a Părintelui Scrima din debutul cursului despre experienţa spirituală. Discreţiei Duhului care se insinuează în lume deghizat în adiere i se răspunde prin plutirea dansantă a pasului celui angajat să îl urmeze – într-o contrapunctică îngemănare cu atenţia perceptivă îndreptată spre receptarea semnelor.

Încercînd a da un nume acestui contrapunct, minunarea este cea care ar putea întruchipa experienţa spirituală, ca „formă de gîndire dominată de prospeţime“ (Experienţa spirituală şi limbajele ei, Humanitas, 2008) – şi care poate să certifice, în ordinea vizibilului, ne(mai)văzutul şi să dea cunoaşterii forma sărbătorii.

* Arhiva André Scrima face parte din Fondul André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“, Institut de Studii Avansate din Bucureşti. Mulţumesc doamnei Anca Manolescu şi domnului Andrei Pleşu pentru miracolul întîlnirii cu ea. De asemenea, mulţumesc Colegiului „Noua Europă“ pentru calda şi vesela ospitalitate. Textul de faţă pleacă de la mai multe pagini nepublicate ale Părintelui Scrima, consultate cu această ocazie: Predică la Duminica Ortodoxiei, Sur Magritte, cîteva notaţii manuscrise despre „străin“, „călător“, „eremit“, „exil“.

** Formulă sapienţială budistă, menită să disloce falsele certitudini ale discipolului şi să îl livreze orizontului misterului în care, după cum spune Părintele Scrima, doar un „mental non-euclidian“ se poate orienta. 

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiin-ţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. A publicat volumul City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014.

Mai multe