Cum te simți într-o „bulă“ mai mare numită România?

28 mai 2019   Societate

Prima oară am fost în străinătate, adică într-o altă țară europeană, la începutul anilor ’90. Aveam 12 ani și am mers împreună cu părinții mei cu un tren amărît care mai că nu se dezmembra pe șine (dar dacă stau și mă gîndesc, arăta ceva mai bine decît unele dintre trenurile CFR-ului de acum), de la Cluj la Budapesta. Pe vremea aia nu exista booking, așa că habar n-aveam unde vom dormi, nu existau nici euro, așa că am schimbat lei în forinți la niște bișnițari din Cluj, rudele noastre ne-au sugerat că am putea să facem și ceva comerț, că tot era la modă, pentru niște extra-money pe care să-i cheltuim în excursie, așa că am cumpărat de la un Artizanat cîteva ștergare românești cusute de mînă, farfurii de ceramică (două dintre ele s-au spart pe tren) și „tradiționala“ țărăncuță, un soi de păpușă îmbrăcată în straie populare, pe care – ne imaginam noi – orice ungur cumsecade și-ar fi dorit-o pe post de obiect de decor în sufragerie. Țărăncuța era piesa de bază și de colecție a micului nostru magazin ambulant. Stereotipuri erau pe atunci destule legate de tot ce înseamna „străinătate“, iar acum îmi dau seama că o banală călătorie într-o țară „vecină și prietenă“, care trecuse la rîndul ei prin comunism, se putea transforma într-o aventură. Totul începea prin a trece granița, ceea ce era o experiență emoțională în sine. După atîția ani de granițe închise, traversarea unei fîșii de pămînt dincolo de care nu mai era „țara ta“, frica instinctivă de grăniceri (auzisem că cei unguri erau chiar „mai răi“ decît românii), care puteau să ți găsească ceva în neregulă și să te întoarcă din drum, curiozitatea legată de primele sate „ale lor“ care se înșirau de-a lungul căii ferate și încercarea de „a găsi zece diferențe“, ca în acele jocuri cu imagini aproape identice din prin revistele pentru copii, dar mai ales sentimentul de libertate pe care îl aveai, nu se comparau cu nimic. Reușisem să ieșim din „bulă“, deși pe atunci nu exista nici Facebook.

Budapesta mi s-a părut un mic paradis „occidental“ – un oraș al curățeniei și al luminilor, dar mai ales al magazinelor pline „cu de toate“, acel „de toate“ se putea traduce, la vîrsta mea de atunci, prin banane și dulciuri de toate felurile, au existat mai multe first time, prima Coca-Cola, primul hotdog etc. Acum aș fi foarte curioasă să știu cum arăta, de fapt, Budapesta anilor ’90, fără idealizarea noastră, a celor veniți dintr-o țară mai întunecată decît fusese Ungaria vreodată, o țară a sărăciei, a foametei și a magazinelor goale. Excursia a decurs așa cum am plănuit – doi părinți încă tineri și un copil care au vizitat, au căscat gura, s-au mirat la fiecare pas, cele „zece diferențe“ se transformaseră în cîteva sute. Abia în a treia zi ne-am amintit că trebuia să facem și comerț, în anii ’90 dacă mergeai în străinătate și nu te alegeai și cu un mic cîștig personal, mergeai degeaba. Așa că ne-am pierdut o zi întreagă într-un soi de bazar unde am încercat să vindem, fără mare succes, farfuriile, ștergarele și țărăncuța. Pînă la urmă, le-am dat aproape pe degeaba, ca să scăpăm de ele, cu țărăncuța ne am întors acasă, iar rudele și prietenii din Cluj s-au scărpinat în cap și ne-au spus: „Se vede treaba că nu mai merge folclorul românesc la unguri!“. La Budapesta, tot pentru prima oară, la grădina zoologică, am văzut animale care nu stăteau în spatele unor cuști și urlau de melancolie, precum cele din România, aveau spații mai mari, special amenajate ca să semene cu habitatul lor natural. Ne-am mirat din nou: uite că în Ungaria au grijă de animalele lor, sînt aproape libere și par fericite! După șapte zile, cînd ne-am întors în țara noastră dragă cu același tren mizerabil, am plîns aproape tot drumul, probabil că întoarcerea din străinătate a fost una dintre cele mai mari traume ale copilăriei mele – nu mai voiam înapoi acasă, mi-aș fi dorit să rămîn în țara aceea nouă la nesfîrșit. Dar n-a fost să fie, n-am rămas nicăieri, mi-am continuat viața aici și nici n-am mai trecut granița mult timp de atunci înainte, ani buni din viața mea de adult tînăr n-am avut bani nici măcar să merg vara pînă la mare. Abia pe la 30 ani am mai ajuns în „Occident“, de data aceasta în cel „adevărat“, la Bruxelles, m-a trimis o prietenă la un workshop jurnalistic, cred că i s-a făcut milă de mine cînd m-am plîns că n-am ieșit mai nicăieri din țară – și acum îi sînt recunoscătoare pentru asta. Bruxelles ul a fost un șoc cel puțin la fel de mare ca acela cu Budapesta, deși în cu totul alt mod. Și acolo am căutat diferențe, am observat gesturile și atitudinile oamenilor obișnuiți de pe stradă, am plîns de emoție, dar și de frustrare, de furie, deși eram deja un om matur. Normal că, din nou, idealizam, însă era imposibil să fie altfel, mă simțeam ca scăpată dintr-o cușcă. Cum am putut să trăiesc atîția ani fără să văd nimic, fără să compar, fără să știu ce înseamnă de fapt normalitatea, lejeritatea vieții? Între timp, din fericire, am văzut multe alte locuri și țări, toate europene, emoția inițială s-a estompat, idealismul a dispărut. Totuși, am păstrat ceva – sentimentul acela unic de libertate atunci cînd călătoresc prin Europa. Îmi amintesc că la workshop-ul acela de la Bruxelles, cînd încercam să uit că sînt din România și să mă bucur din plin de „Occident“, la un moment dat am avut un mic fior de mîndrie patriotică atunci cînd un jurnalist belgian mi-a zis: „România?! Aveți acolo o femeie grozavă care luptă împotriva corupției și pentru justiție independentă… Macovei parcă o cheamă!“. Da, aveam și poate că începutul schimbării e undeva acolo, în urmă cu 15 ani. Schimbările nu vin de la sine, se construiesc pas cu pas.

Fac parte dintr-un grup pe Facebook cu ponturi pentru vacanțe și călătorii prin Europa și nu numai. Cu o zi înaintea alegerilor europarlamentare, cineva scria o postare – își cerea scuze dacă era off topic și îi îndemna pe ceilalți membri ai grupului să-și facă timp și să voteze, chiar dacă poate că erau în vacanță. Desigur, au sărit cîțiva – că ăsta e grup „de vacanțe“, nu se face politică etc. Apoi a venit un comentariu foarte pertinenent, citez din memorie pentru că postarea a fost ștearsă ca să se restabilească ordinea și disciplina în „bula“ călătorilor – nu e deloc off topic, votul de mîine are o legătură directă cu dreptul de a călători liber, trebuie să votăm mîine ca să nu ne trezim peste cîțiva ani că vom sta la cozi la ambasade pentru vize sau că vom cere aprobare de la stat pentru o vacanță în străinătate, iar un grup precum ăsta s-ar putea ca nici măcar să nu mai existe. Oamenii uită repede.

Pentru mine, cel mai important cîștig al zilei de 26 mai a fost faptul că am demonstrat că ne dorim să facem parte în continuare din Europa, într-un mod activ și nu la o margine a ei. Și într-un moment de fragilitate a Europei în sine. Vreme să facem parte din acea Europa pașnică, ideală, a good -place to live, o Europa nu doar a migrației, dar și a vacanțelor, a călătoriilor de plăcere. O Europa a bunului-simț. Am demonstrat asta nu doar pe 26 mai, cînd am ieșit din bulele noastre personale de pe Facebook unde ne deplîngeam soarta, ca să facem parte dintr-o bulă ceva mai mare numită România. Am demonstrat o constant în ultimii doi ani prin atitudini, proteste, demersuri ale societății civile, chiar și atunci cînd totul părea iremediabil pierdut. Am reușit să transmitem un mesaj, am arătat că nu vrem să trăim într-o țară ca animalele în spatele unor cuști, urlînd de melancolie. În tot acest context, Liviu Dragnea nu va mai fi nici măcar istorie – cum spunea cineva –, nu va mai fi nimic.

Foto: adevarul.ro

Mai multe