Cum te pregătești pentru un examen?

7 februarie 2024   Societate

Săptămîna trecută, am dat Sala. Mai exact, am susținut proba teoretică pentru obținerea permisului auto. Cu această ocazie, am realizat că n-am mai dat un examen, orice fel de examen, de mai bine de douăzeci de ani. Cît de greu poate să fie? Oare mai sînt capabilă să învăț? Creierul meu mai funcționează în acest sens? La început, am simulat examenul și am tot făcut niște chestionare în dorul lelii, bazîndu-mă pe logică și pe intuiție (și pe cultura mea generală rutieră) pînă cînd mi-am dat seama că nu merge așa – le greșeam aproape pe toate. Abia apoi m-am apucat „de învățat”, am găsit un site gratuit pe care îl recomand tuturor – școalarutieră.ro, care îți bagă legislația în cap de nu ți-o mai scoate nici ăl necurat. Am citit regulamentul împărțit frumos pe capitole, m-am uitat la clipurile video cu atenție, în fine, totul grozav de plicticos. Apoi am parcurs toate întrebările care pică la examen, din modulul învățare. Din 1.200, am greșit vreo 250. Le-am reluat pe alea 250, cele mai multe legate de mecanică, condus ecologic sau preventiv, cu explicațiile de rigoare, pînă cînd n-am mai greșit nici una, recunosc că pe unele le-am învățat pe de rost aproape fără să-mi dau seama, la fel cum învățam pe vremuri citatele din autorii canonici. La partea asta, mi-am dat seama că nu stau tocmai rău cu memoria, nu m-am sclerozat încă, ceea ce m-a bucurat și m-a încurajat, așa că am simulat din nou examenul, chestionare peste chestionare, deja luam frecvent punctaj maxim. Cum aveam cinci minute libere, intram pe telefon și pac! – un chestionar, visam noaptea numai chestionare, m-am gîndit că o să mă tîmpesc de tot. 

Așa încît, ca să nu mai amîn deznodămîntul, mi-am luat dosarul și m-am dus în Pipera, la poliție, ca să dau testul pe bune și să scap. Aici am așteptat vreo oră la coadă, în jurul meu doar copii timorați de optșpe ani, unii dintre ei dădeau examenul pentru a doua sau a treia oară, ce să le fac dacă n-au învățat? Niște loaze! Eu n-aveam nici un stres, mă simțeam pregătită și sigură pe mine. Intru și în sală, că doar de-aia se cheamă Sala – închideți telefonul! alegeți-vă un computer! –, un polițist ne supraveghea, atmosferă de examen, ce mai, ăștia mici se uitau în ecran ca mîța-n calendar, mai era un domn cam la 50 de ani, cu barbă colilie și alură de intelectual sau chiar de filozof, l-am urmărit un pic – stătea cîte cinci minute la fiecare întrebare și gîndea profund, cred că filozofa în mintea lui pe tema trecerii la nivel cu calea ferată sau a sensului giratoriu, ceea ce mi s-a părut chiar haios. Mă așez și eu în fața ecranului și iată chestionarul. Abia în momentul acela, cînd m-am pomenit față în față cu ce am învățat în ultimele două săptămîni, am început să simt din plin anxietatea.

Îmi crește pulsul, ceea ce nu-mi convine deloc, și mi se întoarce stomacul pe dos. Adina, potolește-te, ești om în toată firea, te faci de rîs de față cu copiii ăștia! Partea proastă este că toate întrebările mi se amestecă în cap, așa că mă grăbesc, cu cît termin mai repede, cu atît mai bine, îmi tremură un pic degetul cînd aleg răspunsurile de pe ecran, dar tot bifez mecanic, abia cînd ajung la 24 de răspunsuri corecte mă mai liniștesc și greșesc o întrebare care era formulată atît de împotriva limbii române încît nu-mi mai bat capul cu ea. Mă ridic și plec, am petrecut maximum zece minute în sala de examinare, puștii se uită pleoștiți la mine și cu o ușoară invidie – uite-o și pe baba asta tocilară! Nu, n-am fost niciodată o tocilară, în general am avut o bună ținere de minte și am știut să fac asocieri logice, să răspund corect prin eliminarea răspunsurilor greșite, dar adevărul este că așa am fost obișnuiți noi, cei din generația mea – să învățăm mult și mecanic. Cu alte cuvinte, să tocim.  

Afară, am o stare ușor confuză pentru că nu mă așteptam deloc să am emoții ca la 14 ani. În cazul acesta, ce voi face la traseu, voi reuși măcar să plec de pe loc? Apoi îmi dau seama și ce s-a întîmplat, de fapt – un test banal mi-a activat toate fricile, angoasele, nesiguranțele pe care le-am trăit în mod repetat în primii douăzeci de ani de viață, am alunecat fără să mă pot controla într-un tipar de comportament. Am fost terorizați de examene, iar orice examen însemna un sfîrșit de lume, nu mai exista viață după examen și doar Examenul făcea diferența între recunoaștere/apreciere și eșec. Și, din păcate, așa e și acum. Niciodată nu am fost pregătiți psihologic pentru un examen, ca să înțelegem măcar necesitatea lui. De ce dăm un examen? De ce avem nevoie de el? Nu putem trece prin viață fără a fi examinați în nici un fel? Ar fi ceva rău în asta?  

Primul meu examen important a fost cel de admitere la liceu, nu exista o rușine mai mare decît să pici acest examen și să ajungi pe listele vreunui obscur liceu industrial, de la marginea orașului, așa că trebuia să înveți pentru el cu îndîrjire și determinare, ca să nu te faci de rîs, iar dacă intrai la marele liceu în primii zece, era și mai bine, se mîndreau cu tine părinții, școala, tot cartierul, vă dați seama cîtă presiune se pune pe un copil de 14 ani? Clasa a opta pentru mine nici nu existat, a existat în schimb gogorița acestui examen, meditații peste meditații, deși învățam bine și, într-o lume ideală, nu cred că aș fi avut nevoie de vreo pregătire suplimentară, însă trebuia să o faci, părinții care nu plăteau meditații erau considerați iresponsabili, trebuia să îndopi copilul cu matematică pentru cîteva sutimi la examen. N-o să uit nici sălile de examinare, inclusiv cele de la olimpiadele școlare unde miza nu era atît de mare, însă tot trebuia să nu te faci de rîs și să fii mîndria școlii – foile cu colțul întors ca să nu se vadă numele, ciornele pe care rezolvai cît de cît exercițiul, dar nu-ți mai rămînea timp să-l treci „pe curat”, scîrțîitul cretei pe tablă atunci cînd se scriau subiectele și-ți dădeai seama brusc că ai uitat tot, tocurile profei care supraveghea candidații, plimbîndu-se printre bănci, toată atmosfera aia care nu avea nimic prietenos, nimic degajat, nici un zîmbet, nici o încurajare, doar cadrul în sine pe care îl creaseră era suficient ca să-ți producă un blocaj. 

Și nici n-am terminat bine cu admiterea la liceu, că ni s-a servit alt coșmar – Bac-ul, care pe parcursul anilor s-a transformat într-un coșmar real, nocturn. Și acum visez uneori că examenul pe care l-am dat s-a anulat și că trebuie să-l dăm din nou, așa că ne adunăm noi în vis, toți foștii colegi, oameni maturi la 40 de ani, în sala de clasă de la liceu și începem din nou să ne pregătim pentru Bac, o luăm de la capăt, pînă cînd mă prind la un moment dat că între timp am terminat o facultate, că am o diplomă de licență, mă ridic în picioare și mă revolt în numele tuturor: „Domnule diriginte, eu refuz să dau Bac-ul pentru că nu-mi folosește la nimic!”. În acel moment, mă trezesc din somn și răsuflu ușurată cînd descopăr că a fost un vis și că pot să-mi văd mai departe de viața mea. Nu sînt singura, foarte mulți din generația mea au coșmaruri recurente cu examenele din adolescență și din studenție, ceea ce-mi confirmă că a fost ceva putred acolo, ceva care ne-a marcat pe viață și nu într-un sens bun. Un examen n-ar trebui să se transforme într-o traumă. 

Pentru mine, lucrurile s-au mai calmat în facultate, însă doar datorită faptului că am făcut o facultate vocațională, iar examenele erau mai mult practice și de aptitudini, așa că angoasa foii albe de hîrtie pe care nu te simți în stare să scrii nimic a dispărut treptat. De pildă, la examenul de an trebuia să prezentăm un film, la Istoria filmului nici nu era nevoie să învăț ceva pentru că îmi petreceam ore întregi la Cinematecă și vedeam filme. Avantajul unei școli vocaționale este că îți oferă mai multă libertate și te lasă să te exprimi, poate că exact așa ar trebui să fie și școala „normală”, cea de dinainte de facultate, poate că ai putea să dai un examen fără stres și în joacă, dacă s-ar pune mai mult accent pe vocație și pe personalitatea candidatului. Poate că ar fi bine ca profesorii să-i învețe pe copii nu doar ce să învețe pentru un examen, ci și cum să abordeze un examen ca să nu ajungă, la 40 de ani, să aibă emoții inutile la un test de evaluare a cunoștințelor pentru obținerea permisului de șofer.

Mai multe