Cum străbați orașul dintr-o parte în alta? – proba celor 10.000 de pași
În copilăria mea comunistă, atunci cînd simțeam nevoia să ieșim dintr-un București mai cenușiu decît cel de astăzi, mergeam uneori împreună cu taică-miu pînă la Mogoșoaia. Ai mei nu aveau mașină pe atunci, li se părea o corvoadă prea mare să întrețină o Dacie și să stea la cozi la benzină, așa că drumul pînă în comuna cu palat brâncovenesc de lîngă oraș era o excursie în sine, dura o oră și jumătate, poate chiar două. Uneori ne ziceam că nu merită, mai degrabă ne urcam în tren ca să mergem pînă la Sinaia sau Bușteni. Însă ceva ne atrăgea la locul acela – parcul care mie mi se părea imens, cu copacii lui bătrîni, de cele mai multe ori pustiu, fiindcă alți bucureșteni nu aveau această idee de plimbare duminicală, dezolant iarna, lacul și necunoscutul de pe celălalt mal – nu se înălțaseră încă vile, desigur, micul labirint din gard viu care pentru un copil era din Alice in Wonderland, scările care coborau pînă la lac și palatul în sine ce părea nelocuit de sute de ani, nu se putea vizita, ne făceam doar poze cu aparatul rusesc Smena pe lîngă zidurile lui roșiatice. Întreg spațiul avea ceva suferind, bacovian, însă eu nu-l citisem încă pe Bacovia. Așadar, pentru a ajunge acolo, schimbam vreo patru mijloace de transport în comun, autobuzele veneau greu sau nu veneau cu orele, dîrdîiam prin stații, dacă era iarnă, în unele nu ne puteam urca atît erau de aglomerate, un tramvai ne ducea pînă la capăt, la Laromet, în Bucureștii Noi, unde așteptam o rată care făcea legătura între oraș și comunele limitrofe. De acolo începea pentru mine o altă lume decît cea cunoscută, cea a mahalalelor, a caselor din chirpici, a cotețelor cu găini și porci. În rata hodorogită cu frîne care scîrțîiau la fiecare oprire era frig și mirosea a varză murată sau a ciorapi nespălați – nu deosebeam aceste două mirosuri –, urcau și coborau un soi de țărani care aveau de cărat sacoșe mari din rafie dintr-o parte în alta, dacă prindeam locuri ne așezam și rîcîiam geamul înghețat cu unghia ca să pot privi afară la orașul care dispărea treptat, era înlocuit de cîmpuri. La întoarcere parcurgeam același drum în sens invers, ni se părea chiar mai lung decît la dus pentru că eram obosiți, ne era foame și sete – la Mogoșoaia nu găseai nici măcar un chioșc de unde să-ți cumperi o chiflă și un suc. Cînd ajungeam în sfîrșit acasă, aveam senzația că ne întorseserăm dintr-o expediție care a durat ani întregi, prin pădurile întunecate ale unui nord înghețat.
Avem mașină de mai bine de zece ani, însă n-am mai fost niciodată la Mogoșoaia. Nu mă tentează să mă întorc acolo, prefer să rămînă un loc din amintirea altor timpuri pe care să-l caut doar mental. Între timp, orașul, pentru mine, s-a restrîns doar la partea lui (semi)centrală în care locuiesc, apoi – de cînd cu pandemia și restricțiile de deplasare – doar la cîteva străzi. E ciudat cum un oraș mare poate să nu mai existe pentru un locuitor din Titan, din Cotroceni sau din Primăverii, obișnuit doar cu drumurile lui prin cartier, cum devine invizibil. Odată am avut o treabă în Berceni și am făcut o excursie pînă în „orașul” Berceni, unde am întîlnit alți oameni, străini, am comparat tradițiile și obiceiurile, am luat masa la un restaurant local ca să vedem dacă micii din Berceni sînt aceiași cu cei de pe Calea Moșilor. Sînt cartiere în care nu am ajuns decît cel mult de două ori în viață, cum ar fi Rahova, Ferentari, în altele, precum Drumul Taberei, n-am mai fost de mai bine de 15 ani. Tot de cînd cu pandemia sau, de fapt, folosindu-mă de ea ca pretext, am refuzat să mai urc în vreun mijloc de transport în comun. Nu mi-a părut rău nici un moment, le-am urît dintotdeauna pe cele de aici, din București, autobuze veșnic încremenite în trafic, tramvaie, precum 16, care put. E o plăcere să mergi cu tramvaiul în orice oraș din Germania, chiar dacă și acolo poate dura o oră să străbați orașul dintr-un capăt în altul, am pățit-o la Leipzig – 30 și ceva de stații de la margine pînă în centru, însă tramvaiul vine la ora afișată electronic, cam din trei în trei minute, mereu găsești un loc confortabil pe care să te așezi, nu doar că ai ce vedea pe geam, însă poți să observi mai bine și oamenii. E o plăcere să mergi și cu metroul din Paris care tot intră și iese din tunele, dezvăluind fragmente de oraș, în plus lumea de acolo, atît de diferită etnic și cultural, îți oferă un adevărat spectacol. În urmă cu cîțiva ani, am făcut un atac de panică la metroul bucureștean, în stația Piața Victoriei, la o oră de vîrf, era ca la manifestație, om lîngă om, înghiontindu-se unii pe alții atunci cînd se buluceau să urce în trenurile neîncăpătoare. Am reușit să urc, m-am contorsionat ca să mă prind de o bară, trenul a pornit, apoi în tunel s-a oprit brusc, minute lungi, am crezut că n-o să mai ies niciodată de acolo, senzația de strivire era insuportabilă.
Totuși, cu ce mă deplasez prin oraș, atunci cînd chiar e necesar? În cele mai multe dintre cazuri, pe jos (eu nu conduc, folosim mașina de cel mult două ori pe lună). De cînd cu pandemia, am mers pe jos kilometri întregi, indiferent de vreme, cele mai lungi distanțe pe care le-am parcurs au fost din Pipera sau de la Casa Presei pînă acasă, la Obor. Orașul văzut la pas arată cu totul altfel decît cel privit fără interes din autobuz, tramvai sau chiar din mașina personală. E teren minat, e cursă cu obstacole, e trei mii de metri garduri, rar mi-a fost dat să străbat un oraș atît de dușmănos cu pietonii. În afară de drumurile care implicau diferite treburi, am început să fac plimbări lungi, cei 10.000 de pași. Uneori o iau spre centru pe străzile din spatele Căii Moșilor, însă pe acolo nu poți merge pe trotuare, care sînt ocupate exclusiv de mașini, ești nevoit să mergi pe carosabil, în timpul săptămînii cel puțin faci slalom printre celelalte mașini, aflate în mișcare, pe care le redirecționează aplicațiile cu GPS, ca să nu rămînă blocate în trafic pe bulevarde. Strada Eminescu, cel puțin, e impracticabilă pentru pietoni, pe lîngă mașinile parcate mai sînt și gropile de pe trotuare, diferite lucrări pe care trebuie să le ocolești, prost semnalizate, materiale de construcții deversate în stradă. Calea Moșilor veche, îngustă așa cum e și străbătută chiar pe mijloc de tramvai e un pericol public, de altfel pe acolo n-o să vezi niciodată nici un pieton, nu îndrăznește nimeni, trotuare nu există mai deloc, iar dacă te strecori pe lîngă ziduri ai mari șanse să-ți cadă o bucată de clădire în cap, toate par să se prăbușească dintr-un moment în altul. Dacă încerci să-ți faci pașii pe marile bulevarde întîmpini alte probleme – pe Ștefan cel Mare, de pildă, jumătate de trotuar e ocupat de o pistă de biciclete ilegală, din cîte știu, dacă te încumeți să mergi pe ea te dau la o parte, încrîncenați, bicicliștii și mai nou trotinetiștii, închipuindu-și că e dreptul lor. De altfel, introducerea trotinetelor, ca alternativă „verde” într-un oraș precum Bucureștiul, n-a făcut altceva decît să mărească dezastrul și entropia. Ideea e bună, însă nu într-un oraș sufocat în care nu se poate oricum circula. În plus, mai sînt și tot soiul de curieri, din ce în ce mai mulți pe zi ce trece, care dau și ei din coate ca să-și facă loc tot printre pietoni. Mai sînt și terasele care se întind pe trotuare, sari peste mese și scaune, te izbești de chelnerul care aduce limonada la masă. După trei mii sau patru mii de pași de coșmar, te gîndești că cel mai bine ar fi să te refugiezi în parcuri. Eu, cel puțin, pe o rază de doi kilometri am un singur parc la dispoziție – Parcul Circului. Frumușel, însă suprapopulat, cum era de așteptat, o invazie a bunicilor și nepoților care nu au unde să se ducă în altă parte. Ce pași să mai faci cu zeci de copii care ți se încurcă printre picioare? Ultima oară cînd am ajuns acolo am avut senzația că am nimerit într-o curte de sanatoriu, zeci și sute de oameni îmbolnăviți de propriul lor oraș se înghesuiau pe fiecare parcelă de iarbă ca să respire, ca să facă mișcare.