Cum schimbi mentalități
În România, 70% din tinerii cu vîrste cuprinse între 16 și 19 ani accesează zilnic Internetul, iar 90% din cei care au între 16 și 24 de ani se uită zilnic la TV (Eurostat, 2016). Cîți dintre aceștia înțeleg însă spațiul digital, identifică corect o informație, știu să și protejeze informațiile personale, înțeleg scopul unui mesaj sau evaluează credibilitatea și calitatea unei informații?
În contextul unui „azi“ care ne bombardează cu informații pe bandă rulantă – de la banner-ul din colțul străzii cu reclame la băuturi carbogazoase (care conțin „doar ingrediente naturale“) la știrile vehiculate în presă sau în social media, să știi cum să digeri o informație a devenit ceva obligatoriu, dacă nu vrei să cazi victimă manipulării și să crezi că orice zboară se și mănîncă.
În plus, de cînd Internetul, via accesul la informație, a devenit o jucărie la îndemîna copiilor – ne place sau nu, dar acestei realități cu greu i se mai pot opune părinții –, a apărut și coșmarul pe care mulți îl au vizavi de expunerea copiilor la dezinformare, propagandă, lezarea intimității, hărțuire. Căci această deschidere este, precum sabia cu două tăișuri, extrem de folositoare, însă doar dacă știi s-o utilizezi.
Cu alte cuvinte, cum poți să te ferești de abuzurile la care ești expus în acest flux informațional continuu și, mai mult, cum îți poți feri copilul de capcanele lumii virtuale? Este nevoie de educație, de o alfabetizare media, de învățarea unor reguli de accesare informațională, de formarea unei gîndiri analitice prin care să înțelegi un context, înainte de a te arunca cu capul înainte, orbește.
„Cum pot să știu, de exemplu, că, dacă aplic pentru un job în străinătate, nu cad victimă unor traficanți de ființe umane?“, a întrebat un elev, în timpul unui workshop organizat de trainer-ii Centrului pentru Jurnalism Independent, workshop desfășurat în cadrul unui proiect ambițios, „Predau educație media“, care își propune, pe de o parte, să introducă acea alfabetizare media extrem de necesară pentru copii, dar și să schimbe modul de predare al profesorilor.
Cristina Mastacan, manager de programe în cadrul CJI, îmi spune că ideea proiectului a apărut acum cîțiva ani, în 2015, cînd pe plan internațional apăruseră multe discuții despre felul cum receptează copiii informația, despre fake news și dezinformare. „CJI a avut de-a lungul anilor proiecte de educație civică, iar educația media venea cumva ca o completare firească a acestuia, pentru că, de fapt, să-ți dezvolți competențele media, adică să înțelegi spațiul digital, să identifici informațiile utile sau un context politic, social și economic în care apare o anumită informație, înseamnă, pînă la urmă, să fii un om activ civic, în sensul că așa îți poți dezvolta abilitatea de a-ți construi propriile idei și a nu te lăsa manipulat.“
Ioana Avădani, directorul CJI, și Cristina Lupu, director de programe, au fost cele care au construit ideea mare a proiectului, care a demarat la începutul anului 2017.
„Pentru a aborda educația media există două căi“, îmi spune Cristina Lupu. „Ori faci un curs pe care să-l predai, eventual opțional, ca materie de sine stătătoare, ori recurgi la metoda prin infuzare – mai greu de aplicat, dar cu rezultate reale pe termen lung. Cum pe noi nu ne interesează ca elevul să recite niște definiții, ci vrem să-l facem să gîndească, să facă asociații de informații și să înțeleagă un context, am optat pentru a doua metodă. Ce înseamnă infuzarea? Alegi anumite materii din programa școlară, în care profesorul poate să insereze elemente de educație media. De exemplu, la Istorie, vorbești despre un eveniment din trecut folosind instrumentele prezentului, via Internet. Predai Revoluția franceză și îl pui pe copil să «iasă» din manual și să caute mai multe informații pe care să le verifice și pe care să le pună cap la cap, ca într-un puzzle. Sau, dacă este vorba despre un eveniment consemnat de presa vremii, îl trimiți să consulte media de la momentul respectiv astfel încît să înțeleagă că pot exista mai multe opinii, că istoria nu e un ceva absolut, în care să crezi fără să-ți pui nici o întrebare. Pe termen lung, acest tip de exercițiu creează obișnuința informării din mai multe surse și dezvoltă gîndirea critică.“
Proiectul CJI „Predau educație media“ nu-și propune să facă doar niște cursuri punctuale, ci să schimbe și modul de predare al profesorilor. Mihaela Munteanu este profesoară de franceză și, după cum mărturisește, „proiectul acesta a fost pentru mine o oportunitate minunată de a-mi revigora demersul didactic, de a face limba franceză mai atractivă pentru elevii mei, o revelație privind misiunea profesorului în societatea de azi“.
Cum s-a construit acest proiect și cine a participat, în primă fază?
Cristina Mastacan îmi povestește că prima etapă, de șase luni, a însemnat o analiză a curriculei. „Am lucrat alături de un grup de profesori care ne-au spus cam ce se poate face și unde anume, la materiile umaniste, am putea insera elemente de educație media. Deși, inițial, erau cam sceptici, la final au fost extrem de entuziasmați cînd au văzut impactul pe care proiectul l-ar putea avea pe termen lung. A urmat apoi un curs de training pentru profesori, pentru care am lansat un call de selecție. În mod surprinzător, am avut 134 de înscrieri pentru 40 de locuri – ceea ce însemna că exista, din start, un real interes pentru acest proiect.“
Alături de istorie, mai sînt vizate cursurile de limbă franceză, engleză și română, și științele sociale. „Cînd am făcut analiza pe programele școlare de liceu, la materiile pe care le vizam, am văzut că, de fapt, programa nu doar că îți permite, dar se și suprapune perfect peste ceea ce vrem să obținem în cei patru ani de liceu.“
Care sînt pilonii pe care se construiește educația media? Aflu, de la Cristina Lupu, că la bază stau cinci idei fundamentale: toate mesaje sînt construite, nu apar din neant – iar aici introduci ideea autorului. Mesajele sînt construite folosind tehnici diferite, care apasă pe butoane diferite. Receptarea mesajului este diferită – introduci ideea de public și de public-țintă. Mesajele transmit puncte de vedere și nu adevăruri absolute. Și, probabil cel mai important: toate mesajele au un scop.
„Tot ce facem noi se învîrte în jurul acestor idei și la fiecare materie profesorii predau în funcție de aceste concepte. Revin, cu un nou exemplu, de data asta la limba română, unde ai un capitol despre textul multimodal – pînă să înțelegi ce e e aia, te uiți ca mîța în calendar. Pe scurt, acest tip de text conține poză și text. Sau e captura de la TV unde apare burtieră peste imagine. Majoritatea articolelor, de exemplu, sînt texte multimodale, pentru că aduc mai multe tipuri de informație. Însă, în loc să înveți în orb despre textul multimodal, poți introduce, la acest capitol, elemente adiacente care țin de educație media, precum: cine este autorul, care este punctul acestuia de vedere, care e mesajul și care e scopul, pe cine vizează respectivul text. Un alt exemplu, de infuzare a elementelor de educație media: la final de an, o profesoară, pornind de la textul unei melodii de Paraziții, a cerut elevilor să comenteze cenzura, libertatea de expresie, să vină cu argumente, incitîndu-i astfel la dezbatere, testînd puterea lor de argumentare și toate informațiile pe care ea le-a introdus pe parcursul unui an, folosind acest material inedit, care îi și atrăgea, îi și stimula. Pentru că pe tineri îi atragi cel mai mult cînd te raportezi la realitatea lor imediată.“
Bineînțeles, profesorii care fac parte din acest program, deși au libertatea de a „jongla“ cu noțiunile de educație media, trebuie să treacă, totuși, printr-un training organizat de cei de la CJI. „Avem astfel siguranța că sînt niște obiective atinse. Vorbim despre obiective construite în baza unor competențe UNESCO, pe care am încercat să le adaptăm la nivelul României și în funcție de particularități. Noi am trasat liniile mari, dar le lăsăm și profesorilor libertatea de a le adapta și a le dezvolta – pentru că, pînă la urmă, ei își cunosc cel mai bine elevii și modul de lucru pe care îl pot aborda. Nu la toți se potrivesc aceleași exerciții. Noi oferim un schelet pe care profesorul îl îmbracă.“
Aflu că acest proiect nu ajută doar elevii, ci și profesorii și chiar pe trainer-i. „S-a creat deja o simbioză în care toți avem de învățat unii de la alții. Avem un grup de dialog cu profesorii antamați în acest proiect. Și ei au întrebări și provoacă dezbateri – discutăm despre subiectele la zi din societatea românească și observ că s-a schimbat mult modul de a aborda anumite probleme. Oameni care riscau să rămînă blocați în niște stereotipuri, odată cu acest grup de discuții învață, la rîndul lor, să dezbată. Transformarea nu vizează așadar doar elevii, ci și profesorii, iar profesorii sînt agenții schimbării în comunitate. Mulți dintre ei chiar ne-au vorbit despre schimbarea la nivel personal pe care le-a adus-o acest proiect, unii chiar au reușit să-și creeze o relație mai apropiată cu elevii. Cînd ieși din șabloane și ai la îndemînă o formulă de deschidere, de acest fel, poți face altfel lucrurile, și poți face să-ți placă din nou meseria.“
Chiar dacă în România vorbim despre un sistem de educație înțepenit și învechit, dorința de schimbare există. Și dacă, la nivel de guvernare, lucrurile merg încet sau stagnează de-a dreptul, societatea civilă nu s-a lăsat. Dacă în prima fază proiectul celor de la CJI a ajuns la mai bine de 3000 de elevi, în următorii ani sînt vizați 11.000 și formarea unei comunități de 900 de profesori. Un nucleu, cred, îndeajuns de puternic pentru a genera acea schimbare de mentalitate pe care o așteptăm de prea multă vreme.
Foto: wikimedia commons