Cum să-ți schimbi viața în cinci pași
Cînd dau de un astfel de titlu – de carte, de articol sau de ce-o mai fi – mă apucă amocul. De obicei, e vorba de mici scamatorii cu tentă psihologică, de tipul cum să te accepți și să te iubești pe tine, ca mai apoi să-i iubești și pe ceilalți, cum să gîndești pozitiv și să alungi gîndurile negative care se întorc asupra ta ca un bumerang, cum să nu mai spui niciodată „Nu” pentru că aduce doar negativism în viața ta sau, dimpotrivă, cum să înveți să spui „Nu” ca să nu devii o victimă inocentă a celor care profită de tine, cum să-ți controlezi gîndurile, dar mai bine să nu mai gîndești deloc, să acționezi, să ții cont de cele zece porunci ale succesului, să bei cinci pahare cu apă pe stomacul gol, hrănește-ți sufletul, dar nu ego-ul, exprimă-ți recunoștința față de orice, admiră natura, mulțumește-i soarelui că răsare etc. etc. Cum poți să crezi în tîmpeniile astea? – întreb un prieten terapeut, cumva îmi dă dreptate, însă îmi zice că la mulți chiar funcționează și nu sînt neapărat proștii satului. Anumiți oameni chiar au nevoie de reguli pe care să le urmeze oricît de penibil ar suna ele, sînt incapabili să-și facă propriile lor reguli, de bun-simț. Vor rețete. Însă este cu adevărat omul capabil să se schimbe? De pildă, își poate schimba peste noapte stilul de viață, acționînd conform principiului „de mîine mă las de fumat, slăbesc, merg la sală, alerg prin parc, mănînc sănătos”? Se spune că, dacă ai voință și ambiție, reușești. Alt clișeu. Sîntem un cumul al tuturor obiceiurilor noastre (de cele mai multe ori proaste) care s-au format în ani de zile, uneori zeci de ani, fac parte din personalitatea noastră, nu putem să le ștergem pur și simplu cu buretele și să o luăm de la capăt, ne-am anula pe noi înșine. Și mai funcționează și un soi de instinct de conservare – vrem neapărat să ne schimbăm viața? Sau, de fapt, la nivel mental, ne e bine așa cum sîntem?
Totuși, vine o vîrstă la care încep să apară tot soiul de mici „paradenii” și de îngrijorări, îți dai seamă că, vrînd-nevrînd, trebuie să schimbi cîte ceva, pe alocuri (dar nu în punctele esențiale), pentru că altfel vei avea de suferit. Nu acum, peste cîțiva ani. Și de aici obsesia de a începe să trăiești mai „sănătos”. Cu alte cuvinte, să-ți limitezi din plăceri sau să ți le amîni la nesfîrșit și să-ți faci un riguros „program” de viață. Recunosc, mie niciodată nu mi-a reușit pe termen lung, am încercat, am perseverat, dar la un moment dat m-am întors la mai vechile năravuri. Am un amic care reușește de două ori pe săptămînă să se trezească la 6 pentru a merge la sală, iar pe la 9 intră vioi și antrenat în cîmpul muncii. Mi se pare de neconceput. În primul rînd, să tragi de tine ca să te scoli la ora aia imposibilă nu pentru că ai avea o treabă importantă de făcut sau un avion de prins care să te ducă într-un loc mișto cum ar fi în Tenerife, doar ca să transpiri într-o sală de sport. Dar amicul meu îmi zice că se simte foarte bine de cînd face asta și îl cred pe cuvînt. Sau, mă rog, de cînd cu pandemia nu mai merge la sală, însă se trezește tot la 6, ca să alerge. Treaba asta cu alergatul, eu, una, n-o înțeleg nici să mă pici cu ceară, doar dacă nu te-ai născut cumva cu vreo genă de sportiv de performanță, de Carl Lewis, ceva. Îi admir pe cei care aleargă de plăcere și care găsesc un sens alergatului ăstuia, dar nu-i înțeleg deloc pe cei care aleargă pentru că așa e bine și pentru că trebuie. Dar ce sîntem noi, iepuri? Ogari? De ce să alerg cînd pot să merg, să mă plimb, să privesc natura și să-i mulțumesc soarelui că răsare așa cum m-au învățat cărțile pe care le pomeneam? Îmi place să merg, este unul dintre puținele lucruri care îmi plac și implică mișcare, mi se pare o acțiune foarte „umană”, ca să zic așa. Așadar, ca să-mi schimb stilul de viață am adoptat ca mulți alții „metoda” 10.000 de pași. De obicei mă țin de ea cîteva zile, cînd e soare și frumos afară, e o bucurie să tot mergi, după care vin niște zile din alea cu frig și zloată de nu vrea nici pisica să iasă în curte, știe ea ce știe. De ce ai merge 10.000 de pași ca nebunul prin ploaie, fără nici un scop? Ce rost are? Așadar, îmi abandonez pe moment și cu părere de rău „programul” de 10.000 de pași care urma să-mi schimbe viața, însă îl reiau cu încăpățînare atunci cînd se schimbă vremea și vremurile. Aici mai există o problemă – unde să mergi 10.000 de pași prin București? Mi-am făcut eu cîteva trasee, însă toate s-au dovedit a fi mai degrabă curse cu obstacole, parkour, sărit peste șanțuri și ocolit de gropi, într-un oraș în care aproape toate trotuarele sînt ocupate de mașini.
Cu trezitul de dimineață e o altă poveste – mă simt bine în zilele în care mă trezesc devreme, însă nu prea îmi iese, probabil pentru că nu trebuie să ajung la o oră fixă undeva, iar acum, de cînd cu pandemia, chiar nu mai trebuie să ajung nicăieri, devine și mai complicat. Totuși, mă străduiesc, cîteva zile la rînd îmi pun telefonul să sune, dorm cu el în mînă ca să pot să-i dau cît mai repede „amînare” ca să nu-mi strice somnul, zece minute, douăzeci, pînă cînd îl opresc de tot. Pe jumătate adormită, îmi trece prin minte gîndul cel bun – ce sens are să mă trezesc cu noaptea-n cap? Arde undeva? Totuși, acum cîteva luni am fost în Maramureș, unde am avut un program de documentare care începea dis-de-dimineață. Marea „schimbare” s-a produs pe neașteptate, mă trezeam la șapte fără nici un telefon care să sune, odihnită și binedispusă, de fapt de-abia așteptam să mă trezesc, o senzație din copilărie pe care o uitasem, atunci cînd te trezești devreme în vacanță pentru că te așteaptă o zi lungă plină de jocuri și de locuri noi de explorat. Mi-am promis să respect acest nou „program” și acasă, dar după trei zile de la întoarcere am revenit la „normal”, aștept un nou Maramureș care să-mi schimbe viața.
Să mănînci „sănătos”... adică, în accepțiunea unora, să treci dintr-odată de la regimul tău obișnuit la fructe, nuci, broccoli și lăptuci. Nimic mai ușor! Am încercat de mai multe ori, ba chiar am adăugat regimului și niște ceaiuri pentru „organism purificat” pe care le-am găsit pe la Plafar. Mi-a fost rău vreo două zile, mi-am zis „Ia te uită cum se purifică organismul, de aia mi-e rău!”. În a treia zi am mîncat un grătar (cu salată!), am băut un pahar de vin, chiar două, nu m-a mai durut nimic. Am un alt amic care se laudă că nu are nici un viciu, că trăiește pur ca o floricică pe cîmp. Îi urăște pe fumători, oameni slabi care își fac rău cu bună știință. Îi disprețuiește și pe băutori, deși mai bea și el cîte un pahar de vin la masă, însă băutorii de bere sînt niște delăsați care își umflă burțile de bunăvoie. Cînd mă vede, la restaurant, că-mi comand o bere și apoi o beau cu sete, se uită la mine cu un aer plin de milă, ce s-o alege și de fata asta? Mănîncă de toate, dar cumpătat (și scump) – un mușchiuleț de vițeluș, o frunzișoară, un orez brun. Însă la desert nu se poate hotărî niciodată, așa că de fiecare dată își ia cîte două sub pretextul „Las’ că poate împărțim!” (nu împărțim, pentru că eu nu mănînc dulciuri la mesele principale, nu merg cu bere). Pînă la urmă, le mănîncă pe amîndouă – și mousse-ul de ciocolată, și plăcinta cu mere și sos de vanilie. Dar nu, el nu are nici un viciu.
Am scris acest text la început de an cînd, de regulă, cu toții ne dorim să ne schimbăm viața în cinci pași. M-am tot gîndit și am ajuns la concluzia că anul acesta nu-mi doresc să schimb nimic, nici măcar nu-mi mai propun să mă las de fumat ca în alți ani, dacă o fi să mă las, bine, dacă nu, iarăși bine. Anul 2020 m-a învățat să nu-mi mai fac planuri și poate că e mai bine așa.