Cum să devii smart la orice vîrstă

De fiecare dată cînd unul dintre părinții mei (amîndoi destul de aproape de vîrsta de 70 de ani) primesc de la vreo companie de telefonie mobilă cîte un nou telefon smart „pe puncte“, are loc următorul ritual: „Poți să-mi schimbi și mie melodia cu una care se aude mai tare?“ Nu că ai mei ar avea probleme cu auzul, n-au. Însă pe stradă, în vacarmul orașului, printre claxoane, sirene de ambulanță și voci răstite, oricine își dorește să-și audă telefonul cînd sună. Eu una nu-mi doresc – lasă-l să sune! E o formă de lejeritate să nu răspunzi, să suni mai tîrziu, să nu fii în trend-ul celor care vorbesc „singuri“ pe stradă, eventual și cu handsfree, gesticulînd, de s-ar cruci oamenii din secolul al XIX-lea, dacă s-ar teleporta pe la noi. Însă să nu uităm că eu fac parte din prima generație cu telefoane mobile, Nokia 5110, uriaș și cu antenă, trebuia să ți-l afișezi pe masa de la terasă ca să arăți că ești om important și conectat. Am observat că generația părinților noștri, cea care s-a obișnuit o bună parte din viață cu telefoanele cu disc, cu „cuplajul“, dar și cu „l-am sunat, dar nu era acasă!“, are o ușoară senzație de panică cînd e vorba despre apeluri pierdute. Poate că au senzația că, dacă nu au reușit să răspundă, au pierdut ceva irecuperabil, care nu se va mai repeta a doua oară. Revenind un pic la vacarmul orașului, părinții mei, care s-au mutat de ceva vreme din București, după pensionare, mi-au spus în mai multe rînduri că Marele Oraș îi asurzește. Însă același lucru mi-a spus un prieten de vîrsta mea, despre New York: „Nu mi-a plăcut. Am făcut toate eforturile să-mi placă, mi-aș fi dorit mult să-mi placă… însă era un huruit permanent, zi și noapte, care mă înnebunea!“ Cred că nu ține de vîrstă, ci de lucrurile sau locurile la care te raportezi.

Așadar: „Poți să-mi schimbi și mie melodia aia?“ Pentru ei, navigarea prin telefonul smart e o aventură, pentru mine – o chestiune ușor neplăcută, pentru că sînt conștientă de faptul că nu mă descurc prea bine, mai ales cînd tastez, am degete boante și încurc meniuri, pentru cei de clasa a VI-a – a piece of cake. „Ce melodie vrei?“ – întreb. „A, nu din alea de la setări, o melodie mai bună și care să se audă tare, de pe net!“ Le spun că, pentru asta, telefoanele smart ar trebui să fie conectate la Internet. Însă ele nu sînt. Sînt mari, sînt frumoase și cu imagini colorate, însă părinții mei nu văd rostul conectării lor la Internet, din moment ce au acasă computere. Telefonul este pentru vorbit, computerul pentru Facebook și alte treburi „internautice“ (ambii mei părinți au conturi active pe FB). Dacă stau și mă gîndesc, nici eu nu văd rostul acestei conectări permanente, din moment ce nu ești bancher și nu urmărești bursa. Este motivul pentru care eu nu am un telefon inteligent, chiar nu simt nevoia să fiu conectată în permanență cu ceilalți, cu lumea exterioară, cîteodată îmi doresc să mi dispară și semnalul, poate atunci voi avea în sfîrșit și timp de mine însămi. Altfel, mă simt obligată să răspund – la sms, la mess, la WhatsApp. În toată comunicarea dementă de acum, mi se pare că se ard niște etape cu care eram obișnuită înainte, nu mai ai unde să te ascunzi, căci teoretic, oriunde „ești de găsit“, nu mai ai scuze, oricît ai fi de obosit poți să răspunzi la un amărît de mesaj, ca să confirmi întîlnirea de a doua zi, trebuie să fii „prezent“, să dai din degete, să-ți textualizezi întreaga existență, altfel ești un element antisocial. Însă am un prieten bun, tot de vîrsta mea, care nu are nici măcar telefon mobil – dacă trebuie să dau de el, îi scriu un mail, pe care îl vede doar la job, pentru că acasă nu prea își verifică mail-urile. Așa că uneori prefer să nu mai încerc să dau de el, pentru că mi se pare cumva foarte departe, deși locuim în același oraș, iar el este un artist, un om destul de activ în viața orașului. Mi-e lene, pur și simplu, să-l caut prin mijloace „neconvenționale“. Tot ce era înainte întîlnirea „la ceas“, la o oră fixată (vine sau nu vine?), „trec să te iau de la serviciu“, „ne vedem direct la concert, în stînga scenei“ a devenit un mod „neconvențional“ de a interacționa cu oamenii. Ca să nu mai vorbim de întîlnirile întîmplătoare… ele, practic, nu mai există.

Am conectat telefonul la Internet prin wi-fi-ul din casă. Am intrat în Magazin Play, însă mi-a cerut contul de google, am introdus un cont de al meu pentru de toate. Am un cont pe care nu-l folosesc și care există pe toate telefoanele smart ale părinților mei. Am descărcat vreo două aplicații de sonerii free. Și am început să le încercăm pe rînd – care sună mai tare și mai bine. Anton mi-a spus – „nu vreau din astea moderne, din alea cu muzică clasică nu ai?“ Am descărcat aplicația cu melodii clasice. Sonatele de pian nu le aude. „Lacul lebedelor“, nici atît! „Încearcă la concerte, trebuie să fie și orchestră, ca să se audă mai tare!“ Băgăm și orchestră. Un întreg concert fragmentat de sonerii mobile are loc în micul nostru apartament. Anton oscilează între două branderburgice. Apoi, trei încercări din Vivaldi. „Crezi că le auzi pe astea?“ „Da, da, pune-o pe asta!“ „Anton, Vivaldi au toți cocalarii!“ – rîd eu. „Nu contează, e partea mea preferată!“, și începe să fredoneze prin casă. E fericit. „Și, te rog, acum scoate-mi Internetul că îmi consumă din baterie!“ Dau off la wi-fi. Telefonul lui smart „va cînta“ Vivalvi pe stradă, și nu va mai fi niciodată conectat la Internet, pentru că rolul lui este, pur și simplu, cel de a înlocui telefonul cu disc, nimic altceva. Mama mea e mai puțin pretențioasă, ar fi de acord și cu o melodie a lui Smiley, „doar să se audă bine!“ M-am enervat un pic cu soneriile lor, însă dup-aia am stat un pic și m am gîndit – ce moment frumos între niște părinți și o fiică nu foarte tînără, de a căuta pe telefonul smart niște melodii clasice, banale, prin care de fapt încercăm să fim aproape unii de alții? Să ne „auzim“ unii pe alții?

„Wow, ai telefon din ăla vechi!“ – îmi spune Maria, fata lui Alex, fostul meu coleg de gimnaziu. Mă simt rușinată. Da, am telefon „cu butoane“. I-l dau să-l vadă. E un Nokia Lumia, are și un pic de touch screen, e telefonul meu din ultimii șapte ani. Îi explic că îl prefer așa, pentru că mă ține mult bateria. „Cît te ține?“ „Șapte zile!“ Am un telefon la care doar vorbesc. Pentru Maria acest telefon e o piesă de muzeu, pentru mine e un telefon care nu este intruziv. La un moment dat, am avut o prietenă care, între stația de metrou și blocul în care locuia (200 de metri), mi-a scris 2000 de cuvinte. Pur și simplu m-am speriat că 2000 de cuvinte pot fi scrise pe o distanță atît de scurtă. Și cu atît de multă lejeritate. M-am speriat că toate aceste cuvinte care mă definesc pe mine, ca om și ca scriitor, se pot împrăștia atît de ușor în lume, în univers. Fără să rămînă nicăieri, doar între noi două, ca un soi de burniță a prieteniei noastre care să ne lege din Berceni pînă pe Calea Moșilor. Și m-am întrebat care mai este rostul cuvintelor, în general. Oare mai spunem ceva cu ele?

Foto: B. Goldbach, flickr