Cum poate un vot să-ți schimbe viața, să fie un exit?
N-o spun ca să mă laud, dar din 1996, anul în care am împlinit 18 ani, n-am ratat nici un vot. M-am prezentat regulamentar la toate alegerile, mai ceva ca cetățenii din mediul rural, unde România a rămas aproape neschimbată în ultimii 30 de ani și pe care i-au scos de fiecare dată din casă primarul, părintele de la biserică sau pomenile electorale. Nu m-a scos nimeni din casă, ca pe mulți alții asemeni mie, și nici n-am primit nimic în schimb pentru votul meu. Nimic material, desigur, dar poate că, la un alt nivel și pe un termen mai lung, nimic în general. Nimic care să corespundă unor așteptări personale, nimic care să fie mai puternic decît o pornire lăuntrică de a pleca definitiv din România. Că m-am născut în țara greșită, că aș fi făcut mai multe sau măcar aș fi fost mai fericită în altă parte – toate astea încă mă bîntuie. Desigur, nu mă gîndeam la ele la 18 ani, cînd trăiam entuziasmul primului vot, atunci cînd ai o viață întreagă înainte, nici măcar perspectiva unei posibile noi dictaturi nu te sperie, totul pare reversibil. Timpul e relativ, se poate întinde la nesfîrșit, ca să ai parte de tot felul de experiențe, căci „bucuroși le-om duce toate“. Sînt suficiente un foc pe plajă la Vama Veche, o sticlă de vodcă, cîteva țigări „poștite“. Deja pot înțelege cum de reușeau părinții noștri, în plină dictatură comunistă, să găsească portițe pentru a fi fericiți. Pentru că erau tineri și pentru că timpul era din latex, puteau trage de el dincolo de România, dincolo de planeta Pămînt, chiar și dincolo de Luna pe care o văzuseră călcată de pas omenesc, la televizor. Se spune despre generația părinților mei că a fost o generație inadaptată, după căderea comunismului... despre cea a bunicilor nu mai vorbesc. Pe măsură ce mă gîndesc la generația noastră, a celor care aveam 10-14 ani în 1989, îmi dau seama că și noi am fost de fapt tot niște inadaptați. Pe măsură ce îi observ pe cei din generația mea, care încearcă să facă politică la 35-45 de ani, oameni de bun-simț și școliți care vor în mod onest să schimbe ceva, oameni care în principiu sînt „pozitivi“ și reprezintă „binele“, îmi dau seama că la rîndul lor sînt niște inadaptați. Că deși poate că au un sistem de valori, nu au repere, că mă pot convinge pe mine, pe tine și pe vecinul IT-ist din București sau din Cluj, dar le e greu să comunice cu omul de la țară pe care de 30 de ani l-au scos primarul și părintele la vot și pentru care schimbarea în sine e inexistentă, pentru care Uniunea Europeană, de pildă, e la fel de îndepărtată ca galaxia Andromeda, adică mai departe decît Luna pe care o văd, uneori, pe cer, atunci cînd nu plouă. Totuși, atîta vreme cît oamenii ăștia care intră în politică la 35-45 de ani, aruncîndu-se cu capul înainte într-un iaz deja tulbure, vor să se implice și există ca nume (total necunoscute pentru mulți) pe niște buletine de vot, mai există o speranță.
„Iar noi vom reclădi speranța!“ – parcă era un slogan de la primul meu vot, în 1996, cînd, în sfîrșit, l-am pierdut pentru o perioadă limitată de timp de Ion Iliescu (pe care l am votat ulterior drept răul cel mai mic, ca să nu iasă Vadim) și l-am cîștigat tot pentru o perioadă scurtă de timp pe Emil Constantinescu. Mie, sincer, privind în urmă, toată campania aia a „schimbării“ din 1996, „Votează cheia!“, și ce s-a întîmplat după răsunătorul succes mi se par acum halucinante. Niște așteptări atît de mari și atît de puțin confirmate, un entuziasm atît de netemperat, atîtea dezamăgiri, o lume politică atît de necoaptă, ca și acum, de altfel... toate acestea urmate de veșnica luptă de uzură cu hidra căreia îi mai pică cîte un cap, dar îi cresc altele la loc.
Gîndindu-mă la voturile mele regulamentare, multiple, mă întreb: unde am greșit? Dacă am greșit cu ceva... Cei care nu participă greșesc prin absenteism. Dar cei care participă și nu reușesc, de fapt, să schimbe mai nimic prin ce greșesc? Primul meu articol din presa scrisă, care a apărut în revista 22, se numea chiar așa – „Primul vot“, cred că îl mai am pe undeva, o foaie de ziar prăfuită. Încercam să demonstrez acolo cît de mult însemna primul vot pentru generația mea, pichetam culoarele liceului și îi încurajam pe colegii mei care împliniseră deja 18 ani să meargă la vot, le puneam întrebări, așteptam răspunsuri. Mi se părea un moment de o importanță covîrșitoare. Și acum cred că participarea la vot a tinerilor ține, de fapt, de educație. Educația din familie, în primul rînd. Cu niște părinți care mă căraseră după ei de la 12 ani în Piața Universității, era probabil imposibil să lipsesc de la vreo votare. Totuși, ce educație legată de vot le pot da, de pildă, oamenii de la țară, din zilele noastre, propriilor lor copii? Care ar fi argumentul suprem prin care i-ar putea convinge ca într-o duminică, în loc să facă grătare în -curte sau să meargă la pescuit sau pur și simplu să doarmă după vreo nuntă, să facă „efortul“ de a se deplasa pînă la școala din sat ca să pună o ștampilă? De unde vine, de fapt, responsabilitatea? Cine o formează? „Așa a zis bunica“? Ideea e bună, dar cine rezonează la ea? Nu tot noi, hipsteri, „progresiști“, „rezistenți“, oameni care au deja o educație în ceea ce privește votul? Reacționează oare puștiul de 19 ani, cu o mamă plecată în Spania care nu a mai dat nici un semn de viața de doi ani, apoi a venit în România doar ca să lase la vatră un frate nou, în grija „bunicii“, cu un tată alcoolic, un puști care n-a mîncat nimic de două zile, e confuz și supărat că nu poate să aducă acasă nici o fată pe care a cunoscut-o pe Tinder, pentru că locuiesc într-un bordei? El nici măcar nu poate „să se pișe pe el de vot“, nu are această dimensiune, nici nu știe că duminică e „votare“, vrea doar un exit, să iasă din groapa în care trăiește la 19 ani. Ce va face el mai departe? Nu pot să-i explic acestui băiat de care îmi este milă de ce ar trebui să meargă să voteze, pentru că nimic din ceea ce i s-a întîmplat pînă acum nu a fost alegerea lui. Degeaba i-aș spune că eu am votat de la 18 ani, că de fiecare dată am votat și pentru el, și pentru fratele din flori, sosit din Spania (deși nici unul dintre ei nu exista nici măcar în proiect pe atunci), că și acum, deși nu sînt în București, voi merge să votez pe liste speciale, pentru că emoția aia de a ține ștampila în mînă nu se compară cu nimic altceva. Puștiul mă va întreba: cum poate ștampila aia să-i schimbe lui viața „în mod concret și acum“? Și n-aș ști ce să-i răspund. Sau răspusul ar fi relativ – poate că ți-o schimbă, poate că nu, poate chiar nu există nici un exit pentru tine și ne vom lupta cu hidre încă 20 de ani, atunci cînd tu vei fi alcoolic ca taică-tu.
Astăzi a fost un miting mare la București, pro-european, au venit oameni onești, de bun-simț, cultivați, care să le explice altor oameni onești, de bun-simț și cultivați despre importanța votului. Eu sînt undeva în Ardeal, iar în satele din jur alegerile europarlamentare nu însemană decît niște bannere atîrnate de cîțiva stîlpi de-a lungul drumurilor județene, flendurite, deja decolorate de soare, cu figurile unor oameni de pe la diferite partide care nu interesează pe nimeni. Bannerele fac parte din decor și se vor scufunda în vegetația verii ca beculețele de Crăciun rămase de astă-iarnă. Viața merge netulburată mai departe. A început sezonul de nunți. Mergeți la vot nu doar pe 26 mai, ci oricînd veți avea ocazia de a vă exercita acest drept! Dincolo de așteptări și dezamăgiri personale, o veți face și pentru băiatul care așteaptă un exit din propria sa viață.
Foto: adevarul.ro