Cum oprim depopularea ţării?

Dacă cineva m-ar întreba care este marea problemă pe care socialul românesc o are de înfruntat acum și în viitor, i-aș răspunde fără să mă gîndesc: emigrația. Este un fenomen vechi de cînd lumea, dar pe care noi, românii, azi, îl trăim în mod cu totul și cu totul particular. Poate că voi spune ceva ce cunoașteți și mulți dintre cititori mă vor acuza că repet platitudini. A pierde populație este echivalent cu a pierde ceva mult mai scump decît aurul sau oricare valoare materială. Odată cu pierderea oamenilor se poate întîmpla ceva extrem de grav cu o națiune. Ea poate ca, prin destructurare, să-și piardă sufletul, acel „ceva“ particular care ne ține împreună și care ne definește. Odată cu pierderea oamenilor – și ritmurile emigrației românești sînt unice, cunoscute de către un popor pe timp de pace –, pierdem nu numai bani, dar și potențialitate economică și culturală. Dacă media globală a migrației este de 5%, la noi s-a ajuns deja la mai mult de 25%. Adică am pierdut de cinci ori mai multă populație decît poate pierde sau cîștiga în medie un stat al planetei, într-o perioadă de timp. Devenim, în tăcere și pe nesimțite, o țară mică, la marginea acestui centru civilizațional al planetei care este Europa. Pierderea oamenilor compromite șansele relansării economice și culturale atît pentru prezent, cît și pentru viitor. Un om plecat este un om pierdut ca cetățean, cu toată complexitatea acestei situații. Plecarea acelui om nu poate fi recuperată decît odată cu venirea altui om.

Aceste rînduri sînt scrise în momentul în care am aflat că Guvernul României dorește să facă un studiu pentru a afla cauzele emigrației masive cu care se confruntă România. Cred că foarte mulți dintre noi cunosc aceste cauze. Un om mai bine informat și cu o relativă capacitate de sinteză le poate face acest studiu și le poate lua acești bani fără prea mare efort. Nu trebuie să fii un mare sociolog pentru a ști de ce pleacă românii din România. Sînt milioane de motive, iar cel mai important ține de poziția economică extrem de vulnerabilă pe care țara o deține în raport cu una dintre cele mai bogate zone ale planetei. În același timp, emigrantul caută și liniștea, și stabilitatea unei zone cu reguli și respect față de reguli, unde viața și averea sa să fie protejate. Totul este accelerat de războiul româno-român, conflictul interminabil în care fiecare se războiește cu toți ceilalți și care parcă nu se mai termină. Este o constatare clară că trăim o catastrofă populațională și mult mai interesant pentru guvernanți ar fi să descopere dimensiunile acestei catastrofe și să gîndească un plan de acțiune. Este evident că, prin emigrația masivă, țara se vulnerabilizează și din punct de vedere economic și cultural, așa cum mai spuneam, dar și din punct de vedere geopolitic. O țară mică este doar o țară mică, iar România tinde să devină, asemenea vecinilor săi, o țară mică. Mai ales pentru cei care trăiesc în orașele mici sau în mediul rural, sentimentul că țara e pustiită este unul copleșitor.

Marea problemă a prezentului, adică pe termen scurt, nu sînt cauzele pentru care se pleacă din țară, ci răspunsurile pe care le avem de dat acestei situații. Din păcate, dezbaterea despre imigrație tinde să fie acoperită, ca și alte teme, de false păreri, interpretări eronate, amestecul cauzelor cu efectele, confuzia dintre ceea ce putem face și ceea ce dorim să facem, adică dintre dorință și puterea de a o susține în practică. De aceea cred că trebuie să plecăm de la cîteva adevăruri care ne pot călăuzi și pe care trebuie să le rostim fără a ne teme. Primul ar fi acela că fenomenul va avea o tendință de conservare și pe viitor. Va mai trece mult timp pînă cînd țara noastră va putea rivaliza cu statele UE, unele dintre cele mai puternice ale planetei. Din această cauză, tentația va fi pentru români una permanentă și alegerea va fi mereu una simplă. Adică încerci ceva aici în țară și, dacă vezi că nu-ți iese, apuci calea străinătății. Decizia este cu atît mai ușoară cu cît ești mai tînăr și fără alte obligații. Chiar și eu am visat cîndva că pot trăi în America anilor ’80 ai secolului trecut. Atracția pentru lumea de acolo era cu atît mai puternică, cu cît la noi ne aflam în plină glorie a unei dictaturi de neimaginat. Dar să lăsăm amintirile și să revenim la subiectul nostru. Atracția pentru Vest nu poate fi oprită pe termen scurt și pentru că ea are rădăcini culturale adînci. Nu întîmplător invocam acea perioadă a secolului trecut. Atunci, prin dimensiunile dictaturii ceaușiste au fost puse bazele unei uri a românului față de țara sa și față de semenul său. Totul a fost intensificat de ceea ce s-a întîmplat după Revoluție, cu marea dezamăgire a capitalismului de aprozar căruia i-a pus bazele Ion Iliescu. Fenomenul nu poate fi oprit și pentru că acumulările sociale în România sînt lente și au chiar un ușor aer de permanentă întoarcere, de revenire a răului social. Nu putem aștepta ca fenomenul să se stingă de la sine. Asta se va întîmpla doar atunci cînd România va fi o țară atractivă, comparabilă cu cele în care se pleacă. Un alt adevăr simplu de la care trebuie să pornim este acela că emigrația română nu se poate transforma într-o imigrație (revenire în țară) română. Mai simplu spus, va trebui să constatăm că cei plecați nu se vor întoarce în România, indiferent de ce politici credem că putem imagina și pune în practică. Contactul cu civilizația te amețește și oamenii au tendința să rămînă acolo chiar dacă își pun în joc valori ca familia sau rădăcinile culturale. Ideea că vom aduce românii în țară să reconstruiască România este o utopie. Românii beneficiază din plin de statutul de cetățeni europeni și o vor face în continuare. Revenirea în țară nu este regula și, dincolo de ce credem noi, cei de aici, vor rămîne și vor continua să muncească acolo unde le este mai bine. Să nu fim utopici. Asta nu ne ajută cu nimic. Emigrația cetățeanului român nu se va transforma într-o imigrație în termeni de timp acceptabili.

Pentru că nu mai putem imagina o țară cu oameni închiși în interior, primul lucru care ne vine în minte atunci cînd discutăm despre oprirea sau combaterea fenomenului este acela legat de relansarea natalității. Însă un program național de relansare a familiei și a natalității, chiar dacă foarte posibil, nu rezolvă problema pe termen scurt, adică pentru următorii cîțiva ani, pînă la un deceniu. Avem nevoie acum de oameni care trebuie să muncească în construcții, în agricultură și în spitale, și nu de dezbateri despre fertilitatea sau lipsa de fertilitate a femeilor românce. Sigur, este un adevăr că natalitatea scăzută este un factor de scădere a populației, dar, așa cum spuneam, înainte de orice avem nevoie de măsuri rapide pentru repopularea României. Oricît de inteligent ar fi un asemenea program, de repopulare prin creșterea natalității, și orice sume ar fi puse în joc, efectele unui asemenea program se văd abia cu generația următoare, adică peste 20-30 de ani. Or, pentru a fi eficient un program de repopulare a țării trebuie să producă efecte și pe termen scurt. Oamenii de afaceri din sectorul privat, dar și managerii din sectorul public, știu exact marea nevoie de forță de muncă din țară. Este nevoie de instalatori, dar și de medici, muncitori sau ingineri. Ne-au plecat mulți oameni, lucrători, din toate sectoarele economiei. Tocmai pentru că fenomenul de pustiire a țării este unul atît de accentuat, pe termen scurt nu avem nevoie de un program de relansare a natalității, ci de unul de repopulare a României. Singura metodă prin care putem rezolva această imensă criză populațională este aceea de a aduce oameni în România, deci de a susține o puternică imigrație. Deși populația țării noastre scade în mod dramatic, există zone întinse ale planetei în care criza este dată de o situație pe dos, adică este dată de creșterea rapidă a populației. În același timp, există spații geografice cu un puternic potențial conflictual, din care oamenii fug pentru a-și proteja viața. Nu avem altă alegere decît să luăm în calcul la modul serios și nepopulist șansa pe care ne-o dă situația acestor state. Poate că este cinic ceea ce spun, dar am putea să ne gîndim să aducem și noi în țara noastră, așa cum fac și alte state, ingineri gata pregătiți sau medici gata pregătiți. Și aici trebuie să renunțăm la cîteva teme false. Prima ar fi aceea legată de rasism. Deși nu se vede cu ochiul liber, românii sînt ușor rasiști. Aveam chiar și o tradiție. De exemplu, modul în care lumea românească privea evreii în secolul al XIX-lea a întîrziat cu mult instalarea capitalismului la noi. Există aici un gen de duplicitate. Românii sînt foarte amabili cu străinii atunci cînd aceștia le sînt oaspeți și sînt foarte reținuți atunci cînd vine vorba despre conviețuirea alături de un străin. În afară de rasism mai avem și problema integrării imigrantului. Lumea civilizată are aici o experiență îndelungată. Problemele de integrare pot fi rezolvate și la noi, așa cum se rezolvă și în alte state. Ideea de bază ar fi aceea că un imigrant nu ar putea beneficia de cetățenia română decît în anumite condiții de integrare socială. Discutăm despre elementul cultural și despre rezistența sa la integrare. Este evident că un imigrant din nordul Africii sau din China, să zicem, nu va ajunge prea curînd să iubească muzica populară românească. Asta nu înseamnă însă că nu poate trăi alături de noi ca un om care își caută liniștea și stabilitatea într-un colț de lume liniștit și atractiv cum este cel românesc. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: Jorge Diaz, flickr