Cum o fi asta? N-am mai călcat într-un supermarket!

Nici picior de vreo două săptămîni. Cum s-a întîmplat? Am făcut comandă telefonică/coș electronic. Vezi produsul în poză? E ăla pe care l-ai văzut în realitate? Îți convine prețul? Atunci bagi la coș, comanzi. Acasă, verifici termenul de garanție, te uiți dacă nu e ceva în neregulă, e stîlcit iaurtul, e mușcat din morcovi? La frigider și gata. Supermarket-ul fără miros sau Mega Image-ul cu putoare de pui prăjit stau deoparte. Povestea însă de-acum începe. Lecția o înveți pe parcurs. La Carrefour ceream şapte cutii de lapte, dar mi-l aduceau cu termen de garanție peste trei zile. Adică trebuia să stau în mijlocul sufrageriei și să beau DECÎT lapte. Am dat naibii acest „fără de grijă“. Am trecut la altă casă de comenzi. Acum problema este cu mult mai complicată. E sufletul șoferului la mijloc. Îl pui pe om să care patru baxuri de apă plată? Îl pui. Îl auzi cum respiră, cum urlă de durere pe scară, cum smucește, stîlcește. Îi dai șpagă, nu? Cînd însă n-aveam de șpagă, a început să murmure, să trăsnească, să lovească. Suflet, nu? Ori lipsă de miros printre mii de mirodenii expuse în supermarket, ori transpirație cu pretenții? Ce prefer? Să car ca zăpăucul baxuri, să le care altul? Rămîne ca doar istoria, învățătoarea lumii, să dea un răspuns. Sau psihologia să-mi vorbească despre mine-recompensă-cărătorul. Sau cîinele de la intrare care, dacă și ar face datoria, l-ar băga în sperieți pe cărător și omul ar fi mai degrabă preocupat de cum să scape, decît cu cît să scape. Și, de altfel, orice comandă online este plină de astfel de capcane. De ce eu? De ce tu? Capcana este și la supermarket, pedeapsă este și acasă.