Cum ne prefacem că nu uităm. Muzeul Satului Vîlcean
Pentru cel ce vine dinspre Sibiu, muzeul se deschide pe partea dreaptă a Drumului European 81, la doar cîţiva kilometri de intrarea în Rîmnic. Pentru un neiniţiat în tainele locurilor, impunătoarea poartă oltenească ce se înalţă în chiar buza drumului european ar reprezenta totodată, după o logică de bun-simţ, şi accesul principal.
Greşit. Poarta, poate niciodată deschisă, este bine ferecată, iar accesul nu se face dinspre Europa, ci mai într-o parte, din drumul comunal îngust, biată fîşie asfaltată pe care abia pot trece două maşini una pe lîngă cealaltă, drum care separă muzeul de curţile părăginite şi construcţiile ce stau să cadă sub propriile acoperişuri. Aşadar, adevărata intrare este „camuflată“, iar în faţă, la stradă, este expusă o ţintă falsă – parcă în numele specificului local atît de la modă şi mult prea declamat, principiul culelor olteneşti, adăposturi vremelnice la ceas de urgie din calea hoardelor de jefuitori, este readus la viaţă în notă contemporană... Să fie doar o întîmplare ori alăturarea de situaţie de la Bujoreni are un tîlc, adevăr greu de acceptat, greu de articulat, dar şi mai greu de ignorat, adevăr posibil a fi extins către toate muzeele satului din România?
Nu pot da un răspuns atotcuprinzător la această întrebare, dar ce pot afirma este că Muzeul Satului – acesta ori celelalte de prin alte locuri – prezintă, parcă în borcane cu spirt, etichetate cu grijă pentru o citire rapidă, case şi construcţii „din alte vremuri“ de care noi, oameni ai prezentului modern, nu ne putem aminti decît ajungînd acolo. Aici îşi au noima forma cumpătată, silueta echilibrată ori acoperişul cuminte. Aici, întocmai precum într-o rezervaţie de specimene rare, avem o mostră dintr-o altă vreme, un timp în care betonul armat nu era cunoscut, iar pereţii-cortină mai aveau mult de aşteptat pînă să apară pe planşeta proiectantului. Nici planşeta nu apucase a fi devenit încă masă de calculator…
Muzeul ideal şi satul real
Această ruptură între Muzeul Satului şi ceea ce se întîmplă în practica de arhitectură din lumea reală, acea „lume“ rîvnind alinierea formală tocmai la „drumul european“, ruptura între ceea ce este numită „casă“ în Muzeul Satului şi ceea ce este numită „casă“ pe străzile urbelor noastre mă duce cu gîndul la rezervaţiile pentru exemplarele pe cale de dispariţie. Este vorba, în fapt, de o rezervaţie a propriei noastre ignoranţe; un loc unde putem admira în voie lucrurile şi, mai ales, sensurile la a căror apropiată dispariţie noi, cei de astăzi, am avut rolul de conducători de joc.
Se poate pune, în acest context, şi problema (contra-)serviciului pe care un Muzeu al Satului din România reală – România noastră, a celor de astăzi, România „acoperişelor cu dizain“, România culorilor ţipătoare inspirate parcă de ultimele meniuri ale cofetăriilor – îl aduce devenirii arhitecturii contemporane de pe la noi.
Casa este identificată pe teren, evaluată, desfăcută în bucăţi. Este împachetată şi livrată. Se înlocuiesc „piesele“ deteriorate. Apoi o refacem. Este frumoasă. Nu neapărat pentru că o mai înţelegem în acest loc străin ei, în care am adus-o rupîndu-i fundaţiile şi desfăcîndu-i articulaţiile. Este frumoasă pentru că se găseşte de acum într-un spaţiu de expunere, iar noi, cei de astăzi, oameni conştienţi de valoarea propriei tradiţii, trebuie să ne extaziem în faţa formei. Ceea ce avea sens îndărătul acestei forme – ceea ce a generat-o dintru începuturi – nu mai prezintă interes… Casa devine din casă formă, obiect într-un muzeu pustiu, cînd şi cînd colindat de turişti cu aparate de fotografiat şi caraghioase pălării de soare, mult prea puţin umblat, însă tocmai de cei care trasează noile deveniri ale formei şi locuirii în sensul conceptelor sforăitoare şi atotjustificatoare precum dezvoltare durabilă ori genius loci.
Rolul misionar pe care se presupune că l-ar putea avea această casă odată adusă aici este ratat din start în contextul coordonatelor după care noi, cei de astăzi, ne ghidăm. Ajunge să constituie, în loc de impuls prezent, doar prezenţă, neutră şi inactivă. Ajunge un obiect numai bun de relevat de către proaspeţii studenţi la Arhitectură, fără vreo altă noimă, fără vreo altă conotaţie actuală decît aceea de a ne lăsa extaziaţi în prezenţa-i… Înţelegem să copiem forme, detalii, siluete, înţelegem să copiem înflorituri, brîuri şi spirale, în numele perpetuării tradiţiei, reuşind o desăvîrşită creionare a tradiţionalismului… Apoi ne suim în maşină, ne întoarcem la ale noastre şi uităm… Ieşirea la aer curat, însă, mai mult ca sigur ne-a făcut bine…
Privind însă Muzeul Satului poziţionat, din nou printr-o ironie a sorţii, într-un continuu dialog cu îngrămădeala de vile, parcă din carton, ce parazitează, într-o senină indiferenţă faţă de tot şi toate cîte împrejuru-le, străzile şi bulevardele României, nu te poţi decît întreba dacă răsfiratele „obiecte“ din ograda muzeului nu au de dat o lecţie celor care ar avea răbdarea să o asculte.
Libertate de mişcare
Orice muzeu are un scop, înainte de toate: acela de a preda şi de a argumenta o lecţie. Fie aceasta o lecţie de istorie, de artă sau de orice altceva, vizitatorul interesat pleacă acasă mai bogat spiritual. Aşa cred că ar trebui să fie… Se pune întrebarea, oare noi, cei de astăzi, arhitecţi şi cei dimprejuru-le, ce lecţie am înţeles din Muzeul Satului, oriunde s-ar găsi acesta? Care să fie „preţioasele învăţăminte“ extrase cu interes de omul cultivat al zilelor noastre?
De fapt, a avea un Muzeu al Satului înseamnă o libertate mai mare de mişcare! Raţionamentul este simplu: nu ne vom uita rădăcinile pentru că ştim a le respecta! Dovada? Avem muzee în care noi, cei de astăzi, le-am depozitat cu grijă, pentru generaţiile de mîine. Am dat măsura interesului nostru! Ne putem acum întoarce la a imita forme fără raţiune, ne putem întoarce la a proiecta acoperişuri ridicole peste clădirile reprezentative ale urbelor, ne putem întoarce la a îngrămădi munţi de fier şi betoane în cele mai ciudate forme, ne putem întoarce la faţade din polistiren maimuţărind stilul clasic, ne putem întoarce la jocuri de lumină şi joc de glezne…
Or, în această amplă desfăşurare a capacităţii noastre prezente, sînt de părere că lecţia „sistemului defensiv“ de la Muzeului Satului din Bujoreni, Vîlcea trebuie exportată şi în cazul celorlalte surate: intrarea principală ascunsă, iar „năvălitorii“ în afara „zidurilor“, pentru a nu strica, după cum o fac zi de zi afară, ceea ce a mai rămas înlăuntru! Tratînd Muzeul Satului ca pe un depozit de „obiecte“ vechi, noi, cei de astăzi, am ratat o lecţie: lecţia bunei-cuviinţe!
Horia Dinulescu este doctorand arhitect.