Cum ne-o fi norocul

Se vorbește și se scrie mult despre situația învățămîntului românesc. E un lucru bun: societății nu-i sînt indiferente problemele cu care se confruntă educația. Ne pasă de ceea ce se întîmplă cu generațiile tinere. Opiniei publice i se pun adesea în față statistici, păreri, informații, planuri de redresare, greșeli, succese, soluții, imagini care rezumă situația școlilor din România. Există, în mod evident, un viu interes pentru acest subiect. Există dezbateri. Există dorința de a repara ce e stricat, de a face pași spre soluție, de a mișca în direcția bună ce e de mișcat. Interesul pentru reformă este mare. Și totuși, de atîția ani, în registrele educației sînt consemnate mai degrabă eșecuri. Senzația este, în ciuda agitației unanime, una de resemnare. De strigăte în van. De neputință. De „non-treabă“. Întrebarea este de ce. În ceea ce mă privește, orice urmă de optimism se stinge descurajant în fața micului ecran. Ori de cîte ori încerc un exercițiu de entuziasm în fața cîte unui fapt îmbucurător, oricît de mărunt, din ograda învățămîntului și a ministerului său, mă prăbușesc în fața realității crude, desenate nemilos, voit sau nevoit, de mai toți comentatorii emisiunilor de televiziune.

Plagiatul în lumea academică, altfel o problemă gravă care merită evidențiată și sancționată cu multă seriozitate, a ajuns o telenovelă, o manea sălcie îngînată ba ca înjurătură la adresa opozanților politici, ba ca blestem pe capul Justiției, ba ca sudalmă pe obrazul elitei. Oricine poate acuza de plagiat pe oricine, oricine poate ierta de plagiat pe cine poftește, oricine poate face o „analiză competentă“ a unei lucrări de doctorat, oricine poate spune unde stăteau ghilimelele înainte de Revoluție sau după 2005. Titlurile academice nu mai au nici o noimă, nici o relevanță, nici un rid, nici un cearcăn de bibliotecă: sînt doar iritări țanțoșe, ornamentică de talk-show, fasoane de vedetă, adeziv pentru scaune de șefi. Te miri cine nu are astăzi un doctorat, un masterat sau măcar o diplomă de participare la un curs ținut în curtea vreunei universități din Occident: textieri de tabloide, posesori de corpuri bine lucrate în studiourile de divertisment, logoreici noctambuli ai așa-ziselor emisiuni de dezbateri ignare. Inflația de „academicieni“ lasă în urmă praf și pulbere: nimeni nu mai dă doi bani pe o diplomă curată. Rîvna e doar pentru un spor la salariu sau pentru un birou mai central și mai spațios.

Cazurile de agresiune asupra copiilor sînt din ce în ce mai multe și mai revoltătoare. Și dacă asta nu e de ajuns ca să stîrnească audiența și rating-ul, atunci mass-media are grijă să prezinte știrile cu pricina în culori tari, senzaționale, cu detalii fioroase, blurate doar cît să stingă vigilența CNA-ului.

Programele electorale fac investiții în voturi, nu în școli, nu în evitarea abandonului școlar, nu în eradicarea sărăciei, nu în proiecte de integrare a copiilor abandonați. Nici un examen de bacalaureat eșuat, nici o testare națională inutilă, nici o statistică a familiilor dezmembrate de emigrație sau de boli nu le dau bătăi de cap sau de inimă politicienilor. Vor doar adulți la vot.

Soarta învățămîntului este criticată, seară de seară, de personaje stupefiante: foști ghicitori în stele și ezoteriști convertiți în „analiști“, foști miniștri ai Învățămîntului care au contribuit din plin la haosul deplîns acum, infractori dovediți, analfabeți acri și suficienți, realizatori de emisiuni deocheate, sindicaliști isterici. Vocile oamenilor cumsecade, ale celor inspirați și bine pregătiți amuțesc în vacarmul iscat de nepricepuți.

Emisiunile pentru copii, cu mici și rare excepții, abundă de kitsch și inadecvare. Emisiunile pentru adulți mustesc de grosolănie, violență, vulgaritate. Ore întregi, familia aflată în fața televizorului este invitată să participe la un dezmăț de detalii indecente din viața interlorpilor, la dialoguri băltind de mitocănie și obscenitate. Seară de seară, televiziunea dă de pămînt cu orice fărîmă de optimism în privința viitorului acestei nații: nimic din ceea ce vezi nu te lasă să speri că școala, educația, modelele veritabile, intelectualitatea, învățătura, examenul, diploma, dascălul vor căpăta anvergura de care are nevoie o societate sănătoasă la cap și suflet.

Cred, din ce în ce mai mult, că lucrurile merg, de bine, de rău, doar datorită unor inițiative și eforturi private, insulare: cîte un ONG mai încăpățînat, cîte o comunitate de părinți destoinici, cîte un grup profesoral de toată isprava, vreun ministru mai îndîrjit sau vreun director de liceu mai bine pregătit. O chestie de noroc, nu de sistem. 

Maria Iordănescu este psiholog.