Cum (mai) purtăm o conversație? (2)

17 martie 2021   Societate

Dacă mă enervează ceva cu adevărat într-o conversație este atunci cînd celălalt nu ascultă. Taică-miu a căpătat acest prost obicei, mai ales de cînd a mai îmbătrînit – nu ascultă decît ceea ce-i convine. Încep să-i povestesc ceva ce consider că l-ar interesa, nu orice fel de tîmpenie, și-mi dau seama că e cu mintea în altă parte, mă uit la mama și ridic din umeri, chiar spun cu voce tare: „Degeaba... n-ascultă!”. Iar taică-miu devine brusc atent și zice: „Ba ascult, ascult, dar tu nu înțelegi că n-aud ce zici?”. Măcar el are o scuză a vîrstei, are 72 de ani, s-ar putea spune că aude „selectiv”. Însă celor din generația mea sau celor mai tineri nu le mai găsesc nici o scuză. A nu asculta într-o conversație mi se pare nu doar o dovadă de impolitețe, spune ceva și despre caracterul omului. Omul care nu ascultă e egocentric, se consideră superior celui cu care ar trebui să poarte un dialog, alături de el te simți insignifiant și inutil, așa că mai bine taci. Aveam un amic cîndva în studenție, băiat bun, de altfel, dar care, atunci cînd ne întîlneam la un pahar, vorbea încontinuu, poate și din cauza asta alesese Facultatea de Drept, îi plăcea să se audă vorbind. Orice. De la amintiri din copilărie care nu interesau pe nimeni la opiniile lui despre fotbal sau despre mașini, deși nu avea nici măcar permis de conducere. Omul era ca un televizor, vorbea de unul singur ore în șir. Însă eu chiar mă străduiam să-l ascult, să nu pierd șirul, să dau din cap în semn de aprobare, să punctez conversația cu replici specifice de tipul „Hm, așa deci!” sau „Mda, ai dreptate!”, pentru ca partenerul de „conversație” să nu se simtă prost. De fapt, era prieten de multă vreme cu iubitul meu și cred că el mă căra la întîlnirile lor doar ca să joc acest rol de ascultător. Astfel, iubitul meu își permitea să fie cu gîndurile în altă parte, să fie prezent și absent în același timp. „Nu înțeleg de ce vă mai întîlniți, dacă tot nu aveți ce comunica...”, am zis eu, la un moment dat. „Păi, el mă tot sună și nu pot să-l refuz la nesfîrșit.” Ca un fel de plată pentru faptul că-l lăsam să vorbească, studentul la Drept insista mereu să facă cinste. Cînd ne despărțeam, spunea de fiecare dată, ușor abțiguit: „A fost excelent cu voi... simt, așa, că m-am descărcat! Cînd ne mai vedem?”. Iubitul meu pleca acasă total relaxat, iar eu eram stoarsă ca o cîrpă.

Adevărul este că mereu am fost un bun ascultător, poate și din cauza asta mi-am ales profesia pe care o am. Și poate din cauza asta nici nu cred foarte mult în psihoterapeuți, simt mai degrabă nevoia să ascult decît să împărtășesc, eu joc fără să vreau rolul terapeutului. N-am fost dintotdeauna așa, cînd eram mică îmi plăcea să vorbesc fără șir și să mă dau în spectacol, dar cred că ascultarea într-o conversație poate fi educată și e de bun-simț să fie așa. De aceea îmi cade foarte prost cînd celălalt nu mă ascultă, mă întrerupe, nu mă lasă să-mi termin ideea sau se uită în altă parte, mi se pare o lipsă de respect, acel om nu-mi va fi niciodată prieten. Mai ales că am învățat cu timpul să adaptez orice subiect conversației în sine. De multe ori mă dedic atît de mult conversației, de dragul ei și al regulilor pe care le impune, încît nu mai văd decît persoana din fața mea, îmi place să-i surprind privirea, reacțiile, schimbările de dispoziție... Cu timpul, s-a dovedit o afacere păguboasă, mai ales cînd am călătorit alături de prieteni pentru că nu mai puteam fi atentă la ce se întîmpla în jur. Dacă mergeam la Paris, de pildă, nu mai era descoperirea Parisului, a orașului în sine, ci era o conversație cu Mihaela în metroul din Paris sau o discuție cu Mihai pe Champs-Élysées pe care o puteam purta la fel de bine și pe bulevardul Magheru. De ce mai eram la Paris? Așa am început să călătoresc de una singură, pentru că nu mai eram obligată să conversez sau să schimb impresii cu nimeni. Însă și o astfel de opțiune are la un moment dat un revers, la un moment dat poți să te simți prea singur, mai ales seara, cînd te oprești la o cîrciumă ca să bei un pahar de vin și brusc îți vine să dai din gură. Ceva, orice.

Așadar, mă enervează lipsa de ascultare, mă scot din minți conversațiile între mai mulți oameni care vorbesc unii peste alții și trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit sau să renunți, însă și tăcerile mă descumpănesc. Să stai față în față cu un om și să te chinui să găsești un subiect comun de discuție – iar eu de fiecare dată fac asta, ca și cum ar fi „de datoria mea” să umplu cu vorbe distanța dintre noi doi – mi se pare iarăși obositor. De obicei, mi se întîmplă cu prieteni vechi care au cu totul alte profesii și interese, nu mai avem ce să ne spunem, ne leagă doar niște amintiri comune, parcă dintr-o altă viață. Și atunci, băgăm la greu amintirile alea în conversație: „Mai ții minte cînd…?”, pînă se epuizează și amintirile și ajungi să fii alături de un om de care încă ești legat afectiv, însă nu mai ai ce să-i spui. Am o singură prietenă din copilărie și adolescență pe care o simt exact la fel, chiar dacă nu vorbim cu anii, cînd mă sună simt de fiecare dată că o luăm de la capăt sau că avem un limbaj comun.

În ultima vreme am început să apreciez conversațiile călduțe legate de breaslă, de profesie, măcar sînt un schimb util de informații, însă tot ce e legat de profesie e de fapt legat de găști și de ierarhii. De cele mai multe ori, sînt conversații plăcute, politicoase, în care oamenii ascultă și dau sfaturi, dar cam atît, nu comunică efectiv, nu rezonează unul cu altul. Pe de altă parte, sînt oameni excepționali pe care îi cunosc și îi admir pentru ceea ce fac, însă într-o conversație mă plictisesc. Oameni dedicați unei profesii cu care nu am nici o treabă, care caută, se (re)descoperă, vor să împărtășescă, să se lase cunoscuți, dar de fiecare dată cînd îi întîlnești îți spun exact aceleași lucruri. Atunci, aș prefera ca în locul mesei de la o terasă unde bem niște beri sau împărțim o pizza și ar trebui să comunicăm pentru că de asta ne-am întîlnit, să fim doar niște foci, pe malul unei mări, una lîngă alta, relaxate și întinse la soare, să facem parte din aceeași colonie, fără să ne mai spunem nimic.

Rareori mi s-a întîmplat în ultima vreme să mă întorc acasă după o seară în oraș și să mă simt mai bogată, mai fericită în urma unei conversații, să simt că am cîștigat ceva. De cele mai multe ori, sînt conversații bifate, am aflat amîndoi cîte ceva unul despre celălalt, am aflat de fapt că sîntem oarecum bine, deși amîndoi aveam anxietăți, depresii cărora le facem față fiecare cum poate, nici o rețetă nu e valabilă pentru celălalt. Totuși, întîlnirile între oameni rămîn calde atîta timp cît sînt față în față, oamenii trebuie să-și poarte tovărășie unii altora, căci alfel n-ar fi decît niște foci abandonate pe un mal. Iar pandemia asta ne-a întors pe dos, imaginîndu-ne că ne-am putea satisface nevoia de comunicare adresîndu-ne unor imagini de pe un ecran. Mama mea tot insistă ca atunci cînd ne conversăm – ea locuiește la Breaza, eu la București – să ne și vedem, iar eu refuz constant. La început, îmi spunea că sînt retrogradă, toată lumea „se vede”, nu-i așa? Însă eu aș vrea și să simt omul, nu doar să-l văd, și asta nu se poate decît în imediata lui apropiere. Știu că „ne vedem” nu mai are chiar același sens ca acum 20 de ani, să zicem și că poate nici nu mai are aceeași importanță, însă în medicină, de pildă, nu poți pune un diagnostic corect decît dacă pipăi omul, îl palpezi, și poți doar să-ți dai cu presupusul de ce ar fi bolnav un om de pe Marte. Însă despre conversațiile online voi povesti data viitoare.

Mai multe