Cum (îmi) mai trece anul

În fiecare an, toamna tîrziu, cînd lumina aurie se cam transformă în întuneric mocirlos, încep să simt cum se apropie Crăciunul. Crăciunul e, pentru mine, reperul absolut. Toate celelalte se măsoară şi se apreciază de la un Crăciun la altul. 

Timpul meu obişnuit se împarte în două: cel de dinainte de Crăciun şi, desigur, cel de după. Cel de dinainte îşi are şi el etapele lui: cel cu foarte mult înaintea Crăciunului, cu mult, şi cel chiar de dinaintea lui, precum cel de acum. Cel de dinaintea Crăciunului, chiar cu o lună, o lună şi jumătate, nu are importanţă, e aproape perfect: un timp al aşteptării fericite (la fel cum cel de imediat după mi se pare îngrozitor de trist).

Spun „aşteptare fericită“, deoarece Crăciunul nu te poate dezamăgi. Nu e vorba de aşteptarea unei acţiuni legate de o persoană, cu meandrele ei, despre care nu ştii niciodată cum se va răzgîndi. Crăciunul e sărbătoarea religioasă fericită, domesticită, adaptată micimii noastre consumiste şi instinctiv iubitoare de drăgălăşenii kitsch, e supranaturalul apropriat. Ce se serbează atunci e prilej de bucurie şi va fi mereu, indiferent de fiţele noastre omeneşti. De aceea şi „avem voie“, în sfîrşit, la multe şi mici obiecte inutile, la generozităţi neraţionale, îndopări excesive şi bucurie pe termen lung, ca stare, nu ca moment. 

Tocmai de aceea, indivizii ca mine, dependenţi de bucurie, cît de mică ar fi ea (care pozează în pesimişti ca să nu le fie mai rău decît pot duce), raportează tot restul anului la perioada de Crăciun. Ce se întîmplă de la Crăciun încolo măsoară cît mai e de la rutină la bucurie (cu menţiunea, desigur, că şi rutina îşi are bucuriile ei). 

Constat că, mai în fiecare an, lucrurile se repetă, din fericire, dar şi din păcate. Imediat după ce trec Crăciunul, Anul Nou şi toate cele, vine o perioadă static-neagră, de penurie şi depresie, după prea multă strălucire şi mahmureală. Cam pînă de Sf. Valentin, sărbătoare îndelung şi degeaba contestată, prilej cu care te înveseleşti, oricît de artificial ar părea, dar îţi şi mai refaci finanţele şi resursele, în general subminate de consumul excesiv de Crăciun. După Sf. Valentin urmează 1 martie, şi 8 martie, într-o revărsare a feminităţii primăvăratice – înviorătoare pentru doamne, extenuante pentru bărbaţi.

Dar nu contează. Sărbătorile astea aduc după ele, tîrîş-grăpiş, primăvara şi unul din puţinele momente în care oraşul e suportabil. În culori din cu totul altă gamă decît cele ale toamnei, cu mirosuri afrodiziace şi cu un aer pe care, în sfîrşit, îl poţi adulmeca. Te mişti sprinten, faci lucruri, te îndrăgosteşti. Vine Paştele, cu postul lui greu şi tristeţea-i mereu apăsătoare, pe care nu poţi să nu o simţi atîrnîndu-ţi pe umeri.

Ca apoi „să se dea drumul“ la soarele întîi mîngîietor, apoi arzător, dogoritor, criminal, care se înalţă tot mai sus şi mai strategic plasat, în aşa fel încît să nu prea existe nici un cotlon din oraşul cenuşiu unde să te mai poţi adăposti. Poate doar prin fuga din el în vacanţele „obligatorii“ la mare, unde, cu coşul de rafie bucşit sub braţ, trebuie să te îndrepţi zilnic spre plaja care îţi va asigura bronzul, dar şi poveştile de litoral, care te vor face cool pentru vara aceea. Dar şi, din fericire, în propria locuinţă înecată în izbăvitor-enervantul aer condiţionat, care-ţi permite, practic, să exişti şi să te mişti liber într-o realitate de imitaţie. 

După care, desigur, ne întoarcem de unde am plecat: iar vine toamna, cu sentimentul ei de început, cu nuanţele ei fabuloase şi abundenţele ei, şi, în cele din urmă, cu aşteptarea bună de dinaintea Crăciunului. Înainte de care realizezi că, în mai toate etapele astea descrise pînă aici aşa, pe deasupra, superficial, există şi vor exista mereu şi micile/marile gesturi permanente, indiferente la schimbările lumii şi ale naturii, care te ţin pe linia de plutire şi te ajută să te tîrăşti/avînţi pînă la Crăciunul următor. Fie că e vorba de conversaţii, gesturi de afecţiune, întreprinderi utilitare, incursiuni intelectuale sau impulsuri creative.