Cum facem faţă lucrurilor mici
O mare parte din viaţă ne-o petrecem, vrînd-nevrînd, făcînd lucruri... mici. Aparent sau nu insignifiante. Şi, de cele mai multe ori, agasante.
Care sînt aceste lucruri care ne umplu, dar mai ales ne consumă timpul? Evident, utilitarele. Chestiunile utilitare de zi cu zi, care, cu vîrsta, se tot înmulţesc. Sau de care, probabil, cu aceeaşi vîrstă, devii tot mai conştient.
Printre acestea se numără, într-o ordine aleatorie: plata facturilor (nu toată lumea o face online, din diverse motive, mai mult sau mai puţin absurde), trimiterea unor bani în provincie, cumpărăturile pentru tine şi diverşi membri ai familiei, plata taxelor şi impozitelor la diverse instituţii, operaţiuni bancare, obţinerea de hîrtii medicale şi ridicarea de reţete... Toate acestea, putem recunoaşte la un oarecare unison, nu sînt prea plăcute. Şi nu prea le putem eluda.
Ce facem ca să supravieţuim cu ele? Fără să devenim nişte fiare, fără să ne îngustăm de tot orizonturile, păstrîndu-ne „prospeţimea“, buna-dispoziţie şi je ne sais quoi-ul omului liber şi cu oarece preocupări intelectuale?
Desigur, există mai multe moduri. „Specialiştii“ în domeniu, adică părinţii ori bunicii, care le-au „performat“ de nu ştiu cîte ori, cu mult înaintea noastră, spun că soluţia este să... nu te gîndeşti la nimic şi, pur şi simplu, să te concentrezi pe ce ai de făcut: le „efectuezi“ cu maximă eficienţă şi... ai scăpat.
Eu, una, nu pot aşa. Nu fac parte din categoria oamenilor tari şi eficienţi, ci, mai curînd, a persoanelor gen Scufiţa Roşie, care trebuie să se abată de la cărarea principală măcar puţin, ca să poată avea parte de un minihappy end. Ideea e că încerc să fac şi ceva plăcut în decursul ăstor operaţiuni seci, ca să nu mă înghită plicitiseala lor. De cele mai multe ori, mă împrietenesc cu „prestatorii“ (e adevărat că, uneori, mă mai opresc şi la o prăjitură pe lîngă...).
La Poştă, de pildă, m-am împrietenit cu doamna de la ghişeul din mijloc, unde de fiecare dată e cea mai mare coadă posibilă. Aşa cum am scris într-un mai vechi articol, doamna respectivă dovedeşte maximum de eficienţă în condiţiile date, destul de vitrege: poştă mică, funcţionari puţini, aparatură veche, cozi infernale... E vorba de poşta din Piaţa Amzei. Se pare că articolul meu a fost unul dintre puţinele (singurul?) pozitive despre această instituţie. Ca atare, a ajuns pînă la direcţiune. Şi, culmea, a avut efect: înţeleg că poşta din Amzei, care urma să fie desfiinţată, nu se mai desfiinţează deloc! Sutele de ore petrecute acolo, la coada deja tradiţională, se pare că nu au fost inutile.
La cumpărături, evident că te împrieteneşti cu vînzătorii. Sînt unii, vînzători de fructe din Piaţa Amzei, care se oferă să mi le ducă pînă la taxi. Nici măcar nu le cumpăr pentru mine, ci pentru un membru excentric al familiei, care le vrea pe cele mai scumpe. Căci cele de acolo sînt cele mai scumpe. Un mango, de pildă, costă 40 de lei – dar e gold...
Vînzătorul mi-a spus, direct, de ce mă respectă (dacă ar şti că, de fapt, nu pe mine ar trebui să mă respecte, eu cumpăr, de fapt, fructe ieftine, din pieţele de cartier...): pentru că sînt cam singurul lui cumpărător...
La Mega Image-ul Shop & Go, care, evident, a răsărit şi în, de altfel, pustiul meu cartier, la casă se află o doamnă rubicondă şi de vîrsta a doua spre a treia. E mai curînd genul de profesoară decît de vînzătoare: poartă ochelari şi are o atitudine uşor autoritară, protectoare, faţă de clienţi, ca şi cum ea le-ar şti pe toate şi ei ar trebui să se lase pe mîna ei. Dacă te cunoaşte, mai scade, puţin cîte puţin, din autoritate. La complimente devine chiar umană. I-am spus, de curînd, că magazinul e bine aprovizionat (ceea ce era real). Mi-a povestit că asta s-a întîmplat pentru că s-a schimbat şefa, şi mi-a prezentat-o pe noua şefă...
Aşa, multe din lucrurile, în care, altfel, ţi-ai rupe dinţii, devin mai umane. Digerabile, ba chiar plăcute. Principiul scorţos al utilităţii îi face loc, măcar un pic, şi celui, mai pufos, al plăcerii...