Cum e să fii un om ocupat

Nu sînt sau, mai bine zis, nu am fost un om destul de ocupat „la viața mea“, cum se spune. Și asta din varii motive, cel mai important dintre ele fiind propria mea alegere. Pe la 21 de ani, cînd am terminat facultatea, mi s-au făcut tot soiul de oferte. Din nefericre, nici una dintre ele nu era cea pe care mi-aș fi dorit-o. Erau oferte de genul: să fiu secretara unui ambasador, să fac revista presei pentru un centru cultural, să colaborez la o emisiune de televiziune și să predau la liceu (terminasem o facultate umanistă). Pe unele le-am refuzat din start: plină de prejudecăți, să fiu secretară, la vremea aceea, mi se părea umilitor (da, știu, și repet: la vremea aceea!), mă și vedeam ducînd cafeaua șefului, fapt ce ar fi contrazis preceptele mele legate de emanciparea femeii. Să fac revista presei mi se părea că mă va transforma într-un funcționar, într-un robot.

La televiziune, totuși, am încercat: cine ar refuza ocazia să devină vedetă? Așa că m-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun pe atunci (ținuta de gală, pe la început de ani ’90, era o fustă gen cea de pionier, pînă deasupra genunchilor, și o bluză albă ușor strălucitoare), m-am machiat cum știam eu mai bine (și anume trăgînd o dungă neagră și extrem de groasă cu creionul dermatograf pe deasupra pleoapei, dar și în ochi) și m-am prezentat la în­tîlnirea cu doamna care făcea o emisiune despre… limba noastră. Eu urma să fac „sondajele“ pe stradă, să întreb lumea cu grație dacă e corect așa sau invers. Recunosc, cu mîna pe inimă, că am fost un dezastru. Nu aveam, pe scurt, nici un haz și nici o aplecare pentru chestia asta.

În ce privește ținutul orelor, la un liceu destul de bun din Capitală, am încercat vreo două săptămîni, timp în care nu am înțeles vreo trei „aspecte“: de ce trebuie să predau același lucru (sigur, cu variațiuni pe aceeași temă) de patru ori pe zi, la patru clase de a IX-a;  de ce trebuie să fac plan de lecție de fiecare dată; și de ce, în anumite momente, trebuie să devii o fiară autoritară ca să-i stăpînești pe copiii plictisiți. La ultimul punct, desigur, am găsit răspunsul rapid: dacă devin plictisiți, înseamnă că nu ești în stare, ca profesor, să-i faci să fie destul de interesați de ceea ce predai. Dacă nu reușești asta, înseamnă că nu ești destul de dotat pentru meseria de profesor. Și cu asta, basta și cu predatul.

Cu timpul, mi-am găsit micile mele locuri în care am simțit că mă potrivesc. Criteriul? Simplu: a dispărut sentimentul de inadecvare. Dar mi-am ales acel soi de slujbe, chiar cu bani mai puțini, care nu m-au lăsat să mă transform într-un om ocupat. Pentru mine, pe vremea aceea, a fi o persoană ocupată nu era de bine. Însemna să fii cineva mereu pe fugă, fără timp pentru propria persoană și pentru introspecție. O viață în acțiune permanentă nu mai lăsa loc timpului pentru cunoaștere și contemplație.

Chiar țin minte că m-am angajat, printr-un concurs, la un cotidian în mare vogă pe atunci. După ce fericirea că am fost admisă a trecut, am aflat că trebuie să ne ducem zilnic pe acolo, aveam, n-aveam treabă. Erau momente, pur și simplu, în care nu aveam nimic de făcut. Ardeam gazul cu cine mai era pe-acolo așteptînd subiecte. Mi s-a părut o pierdere de vreme și-am plecat.

E adevărat, aveam exigențe mult prea înalte, pe atunci. Un loc de muncă, înainte să am unul, mi se părea că trebuie să fie ceva fabulos, o veșnică sărbătoare și provocare. Asta poate și pentru că eram obișnuită cu atmosfera prietenoasă și incitantă din facultate, pe de o parte; și pentru că bunicii mei tot lucrau la o zestre pentru viitorul meu loc de muncă, îmi luau haine, mă tot pregăteau sufletește, pe de alta.

Îmi pare rău că i-am dezamăgit, căci, mult timp, nici unul din locurile prin care am lucrat/trecut nu a fost ceva măreț. Și nici nu am rezistat prea mult în vreunul dintre ele. M-am stabilizat abia după vreo doi ani, cînd am găsit un loc care să fie și incitant, și să-mi și lase libertatea de introspecție și contemplație. Abia după aceea m-am putut întoarce cu fruntea sus la bunicii mei.

Problema e că locul pe care-l găsisem era prea bun. Îmi oferea satisfacții, precum și destul timp liber. Destul nu pentru că nu aveam ce face cu el (deși și asta poate fi, măcar, pentru un timp, o problemă), ci pentru că era prea mult în comparație cu timpii de care beneficiau prietenii mei, în general angajați cu program fix. Cu mici excepții, orele mele nu se suprapuneau cu orele nimănui, astfel că, paradoxal, deși eram fericită și mulțumită cu viața mea, am început să sufăr de un soi de complex.

Recent, mi s-a întîmplat să am foarte multă treabă. Să mă agit în fiecare zi pentru lucruri mai mult mai mult sau mai puțin importante. Să mă trăiască viața pe mine, mai curînd decît s-o trăiesc eu pe ea. Am avut mîndria de a mă simți, în sfîrșit, și eu, un om ocupat și important. Care nu mai are timp pentru nimic esențial. Abia așa am înțeles cît de importantă e libertatea de care m-am bucurat atît. Și am început s‑o apreciez mai serios, în sfîrșit.